Radu Beligan: "Soarta mea a fost să trăiesc şi să mor aici, în TERRA MIRABILIS"

Radu Beligan este sinonim cu teatrul, pe care-l slujeşte şi la cei 90 de ani ai săi. Într-un dialog "Verde-n faţă cu Marius Tucă", maestrul Radu Beligan a acceptat să-şi dezvăluie secretele pentru cititorii Jurnalului Naţional.

Marius Tucă: Cât de importantă e bunătatea în lumea în care trăim? Ne poate ajuta să supravieţuim la atâta răutate?
Radu Beligan: Nenorocirea este că e atât de importantă, încât oamenii ar trebui să facă orice ca s-o poată căpăta, pentru că fără asta oamenii nu pot să ducă o viaţă adevărată. Asta pe care o duc ei nu e viaţă, mi-e şi milă de ei!...

• Se chinuiesc?

Da, sunt nişte oameni chinuiţi.

• Cum vedeţi că e lumea, domnule Beligan? Ce vrea ea? Că uneori nu o mai înţelegem deloc.

Am din când în când o speranţă că ar veni cineva, un Mesia, care să aducă lumea asta la înţelegere, pentru că aşa de divizată ca acum n-a fost niciodată. Am mare încredere în Barack Obama, mare! În ultimele două luni l-am urmărit zi de zi, parcă era fratele meu, să văd dacă învinge. E un băiat extraordinar, e unicat pe această lume. Dacă el încearcă şi va putea să facă lumină nu numai în ţara lui, ci peste tot...

• Credeţi în oamenii providenţiali? Iertaţi-mă, şi eu cred asta, dar nu suntem cumva nişte naivi?

Chiar dacă suntem naivi, e frumos că gândim aşa.

• Care sunt mai frumoase, întâlnirile sau despărţirile?

Sunt disperat ori de câte ori trebuie să mă despart de cineva. Sunt disperat! Nu suport asta, nu ştiu cum să fac să evit despărţirile. Când trebuie să conduc pe cineva la avion, dintre cei dragi, pentru mine e chinul dracului! Prefer să nu mă duc, le spun să nu se supere, dar, pentru mine, momentul ăla e prea dur, în ultima secundă, când el trece în partea cealaltă... Prefer să ne depărţim aici, la mine.

• Mie cele mai dureroase mi se par despărţirile din gară, mai ales din gările mici.

Da, aşa e, câtă dreptate ai!

• Eu încă păstrez amintirea şi suferinţa despărţirilor din gara oraşului în care m-am născut. La un moment dat îmi era teamă de gară tocmai din cauza despărţirilor, de momentul în care conduceam pe cineva la gară... Deci, sunt mai frumoase întâlnirile?

Da, sigur!

• Există mirosuri din copilărie care v-au urmărit prin viaţă, care vă aduc aminte de ceva? Mirosul de pâine, de pildă?

Da, mi-aduc aminte de cozonacii pe care îi făcea mama, cum se fac de sărbători... Nu ieşeam din bucătărie cât era ea acolo. Stăteam şi mă uitam la ea ce face şi cum face. Cozonacii, în Moldova, pe vremea aia... Cum putea trăi un funcţionar cu patru copii? Avea o vacă şi nişte găini. Da’ cum putea trăi ca să-şi permită să facă o masă dintr-asta, plină cu cozonaci, care ieşeau din cuptor încă o dată pe-atât, făcuţi cu câte 20 de ouă... Era ceva uluitor! S-a dus lumea aceea. Aseară mi-a zis cineva cu care am luat masa, că a găsit nişte cozonaci... Aş, o pâine, acolo, nenoro­cită!... Nimic, nimic... Deci, astea sunt amintirile mele, mirosul ăla de cozonac, de-acolo...

• Ştiţi ce mă fascinează cel mai mult la dumneavoastră, în afară de ceea ce v-am spus? Cum aţi putut trece dintr-o lume într-alta. Asta mi se pare mai ceva decât faptul că aţi trăit 90 de ani, deşi este şi ăsta un lucru extraordinar.

Puterea de a te adapta...

• Puterea de a trece, în suflet, dintr-o lume într-alta, asta mi se pare cel mai greu. Sunt mulţi care au apus o dată cu o lume pe care au trăit-o ei şi au simţit-o cel mai bine.

Eu am avut tot timpul conştiinţa că am o misiune de îndepli­nit. Asta a fost, teatrul a fost viaţa mea! Nu ştiu, un tânăr de-acum a spus: "Radu Beligan = Teatru"... Asta e! Şi, să-ţi spun sincer, nu pot să am nici duşmănii definitive. Mi-e imposibil. Co­mu­niştii erau nişte oameni insuportabili, dar nu puteam să-i înjur pe toţi. Noi eram oameni cumsecade, drăguţi, ome­noşi...

• Vă mai întoarceţi la perioada aceea, să explicaţi, pentru că simt că aţi suferit foarte mult, vi s-a făcut o mare nedreptate după ’90. Aţi încercat să explicaţi asta, tocmai pentru că...

A fost totuşi o ocazie superbă, de a măsura până unde merge ingratitudinea umană. Pentru că nu bietul Pleşu, care mă iubeşte şi m-a iubit întotdeauna, nu el m-a dat afară venind ministru, ci colegii pe care i-am hrănit şi i-am ferit în perioada aia de multe, multe...

• Cunosc multe cazuri în care oamenii importanţi au fost trădaţi, daţi afară de cei care au fost colegii lor, subalternii lor, în echipa lor. Ce se întâmplă cu noi, pentru că asta mi se pare o chestie îngrozitoare pentru caracterele din România? Sunt foarte mulţi cei cărora li s-a întâmplat o nedreptate de genul ăsta. Dumneavoastră aţi fost toată viaţa un învingător. Vă referiţi la perioada aceea, pentru că, fiind un învingător, nu puteţi crede că aţi fost înfrânt din nimic, pentru că, dacă dumneavoastră consideraţi înfrângere ce s-a întâmplat după ’89 imediat, eu nu o consider aşa.

Păi, nu, nu este o înfrângere. Eu eram conştient de valoarea mea!

• Da, dar părea o înfrângere!

Asta în plan terestru, pentru faptul că aveam o familie de hrănit, sigur că era o lovitură mortală, dar eu ştiam că fără mine n-o să se facă teatrul.

• De unde atâta ingratitudine? De ce tocmai de la aceia care au stat şi au învăţat de la dumneavoastră?

Micimea sufletească a unora! Oamenii sunt geloşi... Uneori, puterea de a admira dispare.

• Superb spus! Există vorba aceea că "povara recunoştinţei este mult mai grea decât povara urii".

Foarte adevărat, foarte adânc, aşa este! Omul e încrâncenat când e dator să-ţi mulţumească.

• Aşa este, şi de multe ori nu ne dăm seama de chestia asta, că se întâmplă chiar cu oamenii de lângă noi, cei mai apropiaţi şi în care credem cel mai mult. La un moment dat ne văd ca pe o povară, nu ca pe un ajutor. Am înţeles că teatrul a fost raţiunea dumneavoastră de a fi şi, practic, v-a ajutat să supravieţuiţi.

De fapt, n-a fost vocaţie, a fost intoxicaţie!

• Intoxicaţie, sună frumos! Spuneţi-mi care a fost spiritul cu care aţi trăit 90 de ani, ce spirit a locuit în dumneavoastră atât timp?

Practic, o insaţiabilă curiozitate. Insaţiabilă. Eu nu pot, eu mă trezesc dimineaţa şi trebuie să ştiu ce se întâmplă în lume astăzi şi mă duc la computer. Aflu imediat veştile importante din toată lumea, pe urmă ce premiere au avut loc. Ştiu tot din toată lumea, sunt informat.

• Incredibil!

E foarte important lucrul ăsta, să fii la curent cu toate.
Şi, pe urmă, a fi la curent nu înseamnă a copia... I-am spus domnului Tatulici, când m-a chemat să-mi dea un premiu sau aşa ceva, că a făcut o mare măgărie că a cumpărat patentul ăla de la englezi. Pentru că eu, care îi ador pe englezi – am mulţi prieteni acolo, e un mare popor –, când am văzut că au inventat chestia asta şi că cei zece mari oameni ai Angliei sună aşa, de pildă: "Pe locul şase e fotbalistul Beckham şi pe locul opt, Shakespeare...", din momentul ăla să nu-i mai văd în ochi!... Aşa şi voi, aici. La început l-au făcut cu public, fără să fie aşa, un "sobor" d’ăsta, de oameni pricepuţi, care să spună că ăsta e bun, ăsta nu... Şi eu eram pe locul 26 şi Victor Rebengiuc, pe 27... Bucuros de vecinătate!... Pe urmă şi-au dat seama şi l-au făcut cu specialişti.

• Dar acum s-au întors iarăşi la forma aia păcătoasă.

Da. Mi-a spus că-mi dă nişte bani, dar nu mi-a dat. I-am dat telefon şi i-am spus: "Să ştii că te spun lu’ Tucă!"... Mi-a zis: "Staţi, staţi, că vi-i dau pe 23 decembrie (2008)!" În ce dată suntem astăzi?

• Mihai e clientul nostru. Încercăm să ne ocupăm de el, trebuie să ne ocupăm să-i facem reeducarea acum, pentru că el n-a avut parte la timp de reeducare, şi-atunci trebuie să i-o facem acum!

Ce umani sunteţi!

• Dar, revenind la curiozitatea dumneavoastră, mi-aţi răspuns atât de simplu şi frumos, apropo de spiritul care a locuit în dumneavoastră şi care v-a făcut să ajungeţi la 90 de ani, legătura spiritului cu ceea ce numiţi dumneavoastră curiozitate este extraordinară. V-am sunat zilele trecute şi auzeam televizorul. Vă uitaţi când se certau ăştia cu Guvernul, pe cine să pună, cum să pună. Urmăriţi tot.

Tot, vreau să ştiu tot ce se-ntâmplă, sigur. Asta n-ar fi nimic, dar înainte era un chin, pentru că nu aveai de unde să iei informaţii. Atunci inventam toate lucrurile închipuite şi neînchipuite, fel de fel. Am trimis bani şi-n plic, deşi nu era permis, am făcut fel de fel de chestii ca să am cărţi, piese noi, fel de fel. Dar acum sunt un răsplătit. Am comenzi, am o listă de librării virtuale şi cum aflu ceva citesc cronicile, fac comanda imediat şi în două zile am primit cartea.

• Cui îi rămân cărţile? Cine le mai citeşte după dumneavoastră?

Eeei! Copiii mei vor avea grijă de ele.

• Vor avea grijă şi le vor citi. Ce-au însemnat copiii pentru dumneavoastră?

Aici nu pot să mă laud, pentru că am fost un tată prost. N-am avut timp să mă ocup de ei. Meseria asta e atât de acaparatoare, zi şi noapte, că n-am putut avea grijă de ei cât aş fi vrut. Sigur că îi ador, că le-am făcut toate poftele din lume, că i-am plimbat, i-am dus, dar asta nu e de ajuns. Nu e de ajuns. Aici pot să spun că e o neîmplinire gravă a vieţii mele.

• Dar femeile ce-au fost? Sau ce sunt femeile? Ce-au fost pentru dumneavoastră şi ce credeţi că sunt? Merită şi ele o definiţie!

Am avut, într-adevăr, norocul să fie nişte tovarăşe de drum foarte bune, ajutătoare, bune, bune. Două dintre ele au murit, una m-a abandonat, dar sunt prieten şi acum cu cea care m-a abandonat, foarte bun.

• Dar prietenii? Aveţi prieteni mulţi?

Aici n-aş putea spune că am avut noroc. Nu, pentru că nu ştiu dacă pot să-i număr...

• Pe degetele de la o mână?

Da, adică, prieteni în sensul ăsta, că, dacă îl scoli la 3 noaptea, vine. Nu, ăştia s-au rărit!

• Credeţi că poate exista prietenie la distanţă chiar dacă nu te vezi în fiecare zi, chiar dacă nu vorbeşti în fiecare zi?

Da. Eu cred că da, cu oamenii care într-adevăr au valoare eu întreţin prietenia asta. Mai ales afară am prieteni dintr-ăştia.

• Spuneţi-ne un eveniment din istoria României la care aţi fi vrut să participaţi. Un eveniment la care aţi fi vrut să fiţi. Sau un eveniment de orice fel, un spectacol de teatru grandios, de pildă, unde aţi fi vrut să fiţi, dar n-aţi putut să fiţi din diferite motive, fie că nu eraţi născut, fie că nu puteaţi... Eu aş fi vrut să fiu la 1 decembrie în piaţa aia...

Da, cred, era frumos! Oamenii ăia nu mai există!

• Unde v-aţi fi dorit să vă aflaţi într-un anumit moment al istoriei?

Nu mi-aş fi dorit să mă aflu altcândva şi altundeva decât acolo unde m-a aşezat soarta. Întâmplător, n-au fost vremuri bune. Sunt mai bune azi? Nu ştiu ce să spun decât că soarta mea a fost să trăiesc şi să mor aici, în TERRA MIRABILIS, un pământ binecuvântat de Dumnezeu, unde am fost, cu bune şi cu rele, un om fericit.

• De multe ori trăim nişte momente foarte importante pentru noi, pentru fiecare, şi ne dăm seama mult mai târziu cât de importante au fost ele.

Am văzut zilele trecute, întâmplător, filmul "Horia", unde am un rol frumos, dar vreau să spun că pe vremea aceea se făceau filme mult mai bune decât acum, categoric, şi mă gândeam că oameni ca Horia nu mai pot exista. Nu mai există şi cred că s-a stins pentru totdeauna sămânţa lor. Ei sunt într-o categorie care depăşeşte umanul. Sunt supraoameni. Mă uitam la acel disident care a fost persecutat de comunişti şi bătut şi a venit şi i-a refuzat diploma... Mulţi erau indignaţi. El era supărat pe noi şi a spus că noi, în timpul comuniştilor, de frică am tăcut, iar el a făcut... I-am spus că e atât de simplă treaba, că noi suntem nişte oameni sub vremi, iar el este un adevărat supraom.

• Care este cea mai frumoasă meserie din lume?

Învăţător la ţară.

• Nu întâmplător v-am pus această întrebare, pentru că, după cum cred eu, este cea pe care aţi făcut-o dumneavoastră.

Ei, mi-a fost ruşine să spun aşa ceva!

• Meseria asta a fost făcută pentru dumneavoastră, aşa cum a fost făcută pentru câţiva aleşi. Cred că meseria, aşa cum se spune uneori, v-a ales pe dumneavoastră. Eu spun mai mult, că, dacă meseria asta a fost făcută pentru cineva, a fost făcută şi pentru dumneavoastră.

Cred că ai dreptate, pentru că eu, în tot ce fac, în tot ce face un om în cursul zilei, pe dedesubt curge ceva care nu se întrerupe.

• Curge rolul acela veşnic, care duce spre dumneavoastră. Ce fel de actor este Radu Beligan?

De exemplu, odată la Bacău, când eram în "exil" acolo, s-a ţinut o conferinţă. Nu ştiu în ce împrejurare, Pleşu a ţinut un speech şi a spus că Radu Beligan, care este cel mai în vârstă actor din România, este şi cel mai modern. Mie mi s-a părut că e un compliment frumos, dar, în această luptă stupidă între clasicism şi modernitate şi toate evoluţiile astea sterile pe care le are teatrul românesc, cred că există o singură modalitate de a face teatru fără riscul de a fi demodat sau învechit: aceea care pune degetul pe carnea vie a vieţii. Adică tot ce e adevăr nu se va demoda niciodată. Or, eu caut să fiu adevărat în tot ce fac, nu să fac ce e la modă şi, probabil, poate că şi de-asta rezist.

• Uitaţi ce scria în articolul din 1988, despre care vă aminteam, apropo despre ce fel de actor este Radu Beligan: "Actorul care va juca raţional, prin studierea naturii umane, prin imitaţia constantă a unui model ideal, plăsmuit din imaginaţie sau din memorie, va fi unul şi acelaşi la toate reprezentaţiile, întotdeauna perfect egal, totul a fost măsurat, combinat, învăţat, ordonat în capul său, în declamaţia sa nu există nici monotonie, nici disonanţă. Mi se pare neîndoios că Radu Beligan răspunde de minune acestei tipologii şi preferinţei lui Diderot, pentru actorul tutelat de forţa atotpu­ternică a raţiunii. Nimic din ceea ce ne-a dăruit până acum n-a fost fructul hazardului şi al improvizaţiilor necoapte, fie că este vorba de Caragiale sau de Cehov, de Gogol sau de Goldoni, de Mihail Sebastian sau de Camil Petrescu, Radu Beligan este, cum se spune, «de-acolo», şi această impresie persistentă, pe care ne-o lasă fiecare dintre interpretările sale, este rodul unui laborios travaliu de conceptualizare şi cizelare a perso­najelor cărora el le dă viaţă. Actorul posedă, de altfel, toate însuşirile care să-i permită exerciţiul salutar prin care filosoful francez îl preconizează ca pe o condiţie indispensabilă a reuşitei actoriceşti: o inteligenţă vie şi iscoditoare, bazată pe o putere de discernământ şi analiză ieşite din comun, o mare cultură, o mare sensibilitate controlată, umor, şi ironie, şi luciditate, contemplarea propriilor creaţii, o pasiune neisto­vită pentru teatru, în sfârşit şi, mai presus de orice, un mare talent".

Îmi vine să mă închin.  Extraordinar!

• Care mai este condiţia actorului în ziua de astăzi?

Eu câştig mai puţin, mai modest, dar nu fac porcării. Eu am avut puterea să rezist la bani.

• Dar condiţia, în general, a actorilor tineri?

Proastă. Nu mai muncesc. N-au şcoală, n-au profesori, nu mai vor să-nveţe, pentru că televiziunea îi atrage fără să aibă vreo calitate, nu-i controlează, nici nu-mi vine să mai vorbesc despre asta.

• Care este rolul pe care l-aţi dorit şi nu l-aţi avut niciodată?

Păi am avut ocazia să-l joc şi pe Hamlet – să fim serioşi, toată lumea vrea să-l joace pe Hamlet, de ce să nu recunosc, deşi e un loc comun –, dar eu am vrut pe bune şi am studiat foarte serios. Şi, când am venit la direcţia Teatrului Naţional, primul rol pe care l-am jucat a fost în "Cui i-e frică de Virginia Woolf?". Şi-a venit a doua zi la mine Alexandru Finţi, care făcuse spectacole foarte bune, ca "Oameni şi şoareci" sau "Idiotul", şi mi-a zis: "Te-am văzut aseară şi trebuie neapărat să joci Hamlet şi te văd şi cu un sweather negru, col roulè, ochelari...". M-a sedus grozav ideea. Pe urmă am stat şi m-am gândit: ce vor spune toţi leii ăştia bătrâni despre mine, că am venit să-mi fac roluri... Şi-am renunţat, deşi era propunerea altuia şi cred că făceam ceva interesant.

• Cum se îmbătrâneşte frumos, domnule Beligan? Există un fel de-a fi ca să îmbătrâneşti frumos?

În primul rând vine din interior. Pe urmă sunt şi nişte reţete fizice, ca să zic aşa: să mănânci cumpătat, să nu pierzi nopţile, să nu bei peste măsură. Asta e o meserie care cere o disciplină extraordinară. Trebuie să-ţi reziste celula, cum zicea Maiorescu. Asta e o meserie grea, grea de tot, pentru că e singura artă în care făptuitorul este şi instrumentul. Pictorul are şevaletul, altul are vioara... Eu am trupul meu, instrumentul meu şi, dacă nu sună ca un Stradivarius, mai bine să nu sune deloc.

• Spuneţi-ne câteva cuvinte despre români şi România, pentru că aţi început interviul spunând cât de mult iubiţi România, că sunteţi legat ombilical de pământul ăsta numit România. Cum vedeţi românul, traversând aproape un secol?

S-a schimbat mult şi, din păcate, s-a schimbat nu chiar de jos, de la talpă. Nu ştiu, nu sunt specialist, dar s-a alterat sufleteşte, moralmente. A fost tot timpul sub opresiunea cuiva. Cum poţi să-l judeci dacă a trăit întodeauna încălecat, chinuit?!

• Dacă aţi putea să reinventaţi lumea, cum aţi face-o? Ar fi lumea pe care mi-o descriaţi la începutul interviului de la Iaşi, lumea aceea cu orchestră, bucurându-se de un cozonac bun, lumea aceea cu fanfară, lumea aceea în care amintirea cea mai importantă era legată de sărăcie, dar avea şi frumuseţe, şi... o pâine sau un kilogram de prune?

Cred că ar fi un mare pas înainte dacă valorile adevărate ar fi recunoscute şi puse la locul lor. Nu pot să cred că nu există în România actuală nişte oameni care să corespundă marilor oameni care au făcut România cea frumoasă. Sunt şi acum, dar ei sunt ascunşi pe după copaci, pe după case, pe nu ştiu unde... Trebuie găsiţi şi puşi acolo, în frunte.

• Citiţi-ne ceva din testamentul dumneavoastră!

Din testamentul meu?

• La figurat, bineînţeles. În testamentul dumneavoastră, amintirile sunt cele mai frumoase? Ce le lăsaţi urmaşilor, urmaşilor urmaşilor dumneavoastră? Ce le-aţi lăsa, pentru că ei au ce să aleagă din toată viaţa dumneavoastră, dar dumneavoastră ce-aţi lăsa în primul rând? Ce-aţi scrie, în primul rând, într-un testament al vieţii vieţii dumneavoastră extraordinare?

Sunteţi o fire iremediabil poetică, domnule Tucă, dacă daţi prozaicului cuvânt "testament" o lumină emoţionantă.
O urnă funerară nu lasă mesaje. Celor care au vrut ceva de la mine am avut grijă să le insuflu, de-a lungul vieţii, dragostea pentru România cea curată şi nobilă, care a dat marile spirite şi pe marii ei ziditori. Şi să muncească, împotriva tuturor greutăţilor, cu inteligenţă – şi viclenie, dacă e nevoie – pentru strălucirea ei.

A primit o stea în dar

De ziua sa, maestrul Radu Beligan a primit în dar o stea! În documentul care atestă existenţa stelei care acum îi poartă numele se poate citi:

"Domnule Beligan,
Alături de cel al lui Elton John sau al Sophiei Loren, al Madonnei sau al lui Tom Cruise, numele dumneavoastră a fost dat unei stele prin intermediul Oficiului Internaţional de Înregistrare a Stelelor (International Star Registry). Numele stelei dumneavoastră precum şi coordonatele ei telescopice sunt înregistrate şi păstrate în arhivele Oficiului Internaţional de Înregistrare a Stelelor din Elveţia. Aceste date sunt identice cu cele care figurează pe certificatul oficial al Oficiului Internaţional de Înregistrare a Stelelor pe care îl veţi găsi în acest colet şi care atestă că o stea a fost botezată cu numele dumneavoastră, precizând exact coordonatele ei telescopice. De asemenea, aceste date vor fi transcrise şi în următoarea ediţie a anuarului cosmic "Locul tău în Cosmos” (volumul VIII – Copyright USA). Pentru a vă localiza, căutaţi-vă constelaţia pe harta cerului stilizată, situată la începutul livretului <>. Îndată, folosiţi apoi harta cea mare, care este o copie mărită a constelaţiei dumneavoastră. Locul precis unde este situată steaua dumneavoastră este încercuit cu roşu. Aşa că, de acum înainte, veţi privi cerul cu alţi ochi. Căci, prin această stea care vă este dedicată, o părticică din dumneavoastră scânteiază pe bolta cerească. Felicitări.
International Start Registry”.

La primirea acestui cadou neobişnuit, maestrul Beligan a afirmat:”Nu ştiu cât adevăr ştiinţific şi câtă fantezie se află în acest cadou mirobolant, dar nu pot să nu mă gândesc la unul dintre rolurile mele dragi, al profesorului Miroiu, cel care a găsit o stea căreia îi caută un nume. O coincidenţă care mă aruncă pe o mare plajă de vis, hrana noastră cea de toate zilele”.