Teo: "Între mine şi Mircea Badea a fost o flamă atât de tare..."

Între noi a fost o flamă atât de tare şi o scânteie atât de puternică încât n-am fost în stare de nimic, pentru că am râs foarte mulţi ani. Atât de bine ne înţelegeam numai când ne uitam unul la altul. A adus de la mamaia nişte extraveral şi a zis că dacă luăm extraveral nu o să mai râdem atât.

• Marius Tucă: Şi când erai la radio cu băiatul ăla, acolo, în­ghesuiţi amândoi în cuşeta aia, erai tot mafiotul care urmărea gloria şi banii?

Teo Trandafir: Nu cred şi nici nu-mi mai aduc aminte. Şi nici nu mi se pare foarte relevant... Ba da! Mi-am adus aminte! În ’94 a venit la mine colegul Tatulici să-mi spună să fac emisiune la televizor. Emisia "zero" era pe data de 19 decembrie. Şi m-am dus la regretatul Paul Opriş – iartă-mă, patroane! – şi i-am spus că-mi dau demisia. Pentru că eu nu pot să-mi fac asta mie, eu sunt cel mai bun prieten al meu. Arăt ca porcul, arăt rău, sunt urâtă... Eram o femeie lăsată, "trust me!", arătam rău de tot, urma să descopăr şi sutienul...

• Urma să descoperi sutienul?

Da, dar nu la televizor! Şi-am zis că îmi dau demisia, pentru că dacă mă vede lumea la televizor aşa... La radio eram supersexy. Făcusem odată un concurs despre cum ne văd ascultătorii pe noi, iar eu eram pentru ei o pisicuţă d-asta, hot mark, cu o talie de viespe, cu un curişor interesant... Când m-am uitat la mine n-avea nici o legătură, dar în capul meu aşa era. Şi mi-am zis că, dacă apar la televizor, se duce dracu’ mitul. Nu mai pot să par aşa, ştii, că făceam din voce nişte treburi... Şi-atunci mi-am dat demisia. Iar ăia, desoperind personalitatea mea de tip mafiot probabil, mi-au spus: "Îţi dăm casă şi maşină!". Să moară mă-sa!

• Şi mafiotul din tine?

A zis: "It’s a deal!"... Şi-am apărut la televizor. Nu ştiu dacă ăsta a fost argumentul care m-a adus la televizor, dar...

Apropo de cum te vedeau pe tine ceilalţi, erai aşa, un fel de Andreea Marin... Erai ca în "Pisicile aris­tocrate"?
Eram ca în Pisicile perverse aristocrate, că în desen lipseşte conotaţia asta...

• Dar se vede perversitatea, iartă-mă!

Se vede, dar e totuşi sublimată un pic, pentru că...

• Noi, ăştia de vârsta a doua!

Da, pentru că suntem nişte jegoşi. Eu am văzut filmul îm­preună cu fii-mea, pentru că i-a plăcut foarte mult. Nu poţi să îl acuzi pe Berlioz că e pervers. Sau pe Marie.

• În toţi anii ăştia te-ai gândit un pic cum arată telespectatorul care se uită la tine, la televizor?

M-am dus acasă la el ca să-l văd. Mi-a zis într-o zi Sârbu că vrea să vadă cum arată telespectatorul din fotoliu.

• La ce te gândeai că era dincolo de sticlă când erai în direct?

Nu mă gândeam niciodată la asta, pentru că eu nu suport să le vorbesc oamenilor mulţi. Şi-atunci vorbeam întotdeauna uitându-mă în cameră.

• Practic, interlocutorul tău cel mai important cine era?

Operatorul meu de prim-plan. Tu, când te uiţi în cameră, la ce te uiţi?

• Eu îmi imaginez că mă uit în ochii oamenilor.

Eu, nu, pentru că mi se face frică.

• Mă uit la cameră, dar îmi imaginez că mă uit în ochii unui singur om, nu ai celor patru-cinci telespectatori pe care îi aveam...

Eu nu pot. Am văzut că erau mai multe luminiţe în cameră şi mi-am dat seama că trebuie să mă uit la ultima. Bine, de fapt, nu mi-am dat eu seama, m-a învăţat tot "paradigma"... Mi-a zis: "Te uiţi în ultima găurică, acolo!"...

• Cum a fost Sorin Oancea, şeful vostru de la Antena 1?

Cum să-ţi spun eu ţie, Oancea a fost un foarte bun manager. Nu m-a iubit, să zici că...

• Tu l-ai iubit pe el, dar el nu te-a iubit pe tine, a fost o dragoste neîmpărtăşită?

Nu, nu s-a pus problema în felul ăsta, adică n-am avut dintr-astea.

• Şi-atunci, ce-a fost?

A fost un bun manager, eu eram un tampon între el şi Mircea, pentru că s-aşezau la masă şi Mircea făcea: "Domnu’ Oancea, să mor eu, dacă aţi vedea ce premii de căcat se dau la emisiunea asta, v-aţi lua cu mâinile de păr!". Oancea s-a uitat atunci la mine şi m-a întrebat: "Âsta îşi bate joc de mine sau... problem?"... Eu, uitându-mă la Oancea, i-am zis că e în regulă. Adică tot încercam din priviri să-l potolesc. "Dom’le, sunteţi proşti şi vă explic şi de ce sunteţi proşti!", făcea Mircea. Oancea, cu ochii în ochii mei. "Nu sunteţi proşti, zice el la nervi!", îi spuneam eu atunci.

• Culmea e că voi aţi plecat într-un moment în care totuşi eraţi pe culmile gloriei.

Tu nu mai vorbeşti cu "tu"? Că "voi" ăla... Nu, noi n-am plecat împreună.

• Tu ai plecat prima şi după aia a plecat şi Mircea, n-a mai durat mult. Adică, şi tu şi el, aţi plecat într-un moment în care puteaţi s-o mai duceţi mult.

Poate că nu ne-am înţeles: eu am plecat la Pro TV. Ce vrei mai tare de-atât?

• Nu-i obligatoriu ca, dacă pleci la Pro TV, să fie mai bine!

Nu era totuna să te scoli de dimineaţă, de la ora trei...

• Lasă, nu ora e importantă!

Ba da, că l-am rugat pe Oancea să mă ducă şi pe mine mai pe seară, că nu mai puteam... Nu se mai putea, zece ani, dă-o-ncolo, Doamne, iartă-mă!... A zis domnul Oancea, citez: "Antena 1 are nevoie de voi acolo sau deloc!"...

• Îţi spun că sunt foarte mulţi care s-au dus la Pro TV şi s-au întors sau mulţi care s-au dus la Pro TV şi n-a fost Pro TV-ul ceea ce s-au aşteptat ei să fie.

Aşa e! Ei bine, eu m-am potrivit perfect!

• Care era relaţia ta cu Mircea Badea?

Relaţia mea cu Mircea Badea e foarte greu de descris. Era una de tip absolut.

• Eu aş putea s-o descriu mai bine totuşi!

Eu nu cred, pentru că nu ştii despre cei patru ani care au precedat Antena 1 şi care pentru noi au fost cumpliţi, pentru că noi am pedalat în gol, într-un matinal, zi de zi la Tele 7. Patru ani înainte de ce ştii tu!

• Ştiu că eraţi acolo, aşa v-am şi cunoscut. Venise un operator la mine, un prieten de-al meu, să-mi spună că vă filmează şi că sunteţi foarte buni şi dacă n-ar fi mai bine să vorbim, să veniţi la Antena 1? L-ai uitat pe Iulică, nenorocito!

Nu, nu l-am uitat pe Iulică. Mi-aduc acum aminte de el, dar, aşa e, îl uitasem...

• Gloria, banii, mafiotul din tine... au ucis ce-a fost mai bun!

Da, au omorât zâna din mine...

• Relaţia cu Mircea sau cei patru ani!

Trebuie să-ţi vorbesc despre dinamica relaţiei, pentru că ea nu a fost o relaţie pur şi simplu, ci o relaţie cu dinamica ei. Mircea m-a prins pe mine într-un moment în care eu nu eram matură. Păream, dar nu eram.

• Bine că era el!...

El era. Ştia mai multe lucruri decât mine, înţelesese mai multe despre viaţă, numai că le înţelesese prost.
Nu cred că era. Fac o mică paranteză: mama lui Mircea l-a trimis la mine când el avea 18-19 ani sau 20, cel mult, spu­nân­du-mi să vorbesc cu el, să văd ce poate să facă, pentru că e tâ­năr. Mai ales că mama lui avea încredere în mine. Dialogul ăla cu Mircea n-am să-l uit niciodată, pentru că, practic, n-am vorbit nimic. El a venit de gura maică-sii, s-a prezentat, cum ar veni, la "vorbitor"...

• Pentru că şi tu, şi maică-sa îl consideraţi un băiat. Eu l-am considerat bărbat din secunda în care l-am văzut.

L-am ascultat să văd cum e. Era de o timiditate excesivă, venise acolo să facă act de prezenţă, de gura maică-sii, a stat cinci minute, după care a plecat.

• Nu ştii cum îşi duc părinţii copiii la psihiatru sau la psiholog? Ăia tac o oră...

Eu ştiam în ce situaţie se află el, pentru că şi pe mine m-a trimis mama...

1. În ce situaţie se afla el?

Trimis de mama acolo unde el nu voia să se ducă. Eu l-am întâlnit pe Mir­cea într-un moment în care aveam mare nevoie de el. Şi el a apă­rut. Am făcut emisiuni la radio, după care a venit la mine un co­leg – nu Tatulici – care mi-a zis: "Bă, avem o problemă, matinalul nostru merge prost". Pe Mircea aproape că-l dăduseră afară. De fapt, îl băgaseră într-un con de umbră şi mi-au spus să fac eu matinalul. Fraţilor, eu ştiu să fac radio şi cam atât, le-am spus eu. Iar ei mi-au spus că altfel vor băga pe post Deutsche Welle. Şi le-am zis: "Bine, dar am şi eu o condiţie! Îl vreau pe Badea! Şi aşa a început treaba. Între noi a fost o flamă atât de tare şi o scânteie atât de puternică, încât n-am fost în stare de nimic, pentru că am râs foarte mulţi ani. Atât de bine ne înţelegeam numai când ne uitam unul la altul. A adus de la mamaia nişte extraveral şi a zis că dacă luăm extraveral nu o să mai râdem atât. Aiurea, am combinat extraveralul cu cafea şi-am râs de ne-am p...t pe noi! Murise Mitterrand sau nu ştiu care dracu’ murise atunci şi-am râs şi-atunci. Sau, când a murit Coposu, ne ziceam: "Mamă, ce dracu’ facem?", că noi râdeam de ne c...m pe noi. Am zis să ne îmbrăcăm în negru. Ne-am îm­bră­cat şi Mircică a sunat la directoarea de programe şi i-a zis: "Doam­nă, sunt eu, Mircea Badea, ştiţi, a murit Coposu... Noi ce facem cu emisiunea?". Şi ea i-a spus: "Nu ştiu, dar să faceţi bine, să se uite lumea!". Şi-am râs de ne-am p...t pe noi. Am râs!... Şi... ne-a chemat Coşarcă cu demisiile semnate. Ne-am dus şi făcea Coşarcă la noi: "Râdeţi, mă, râdeţi întruna!"... Pe măsură ce rostea verbul mai rău ne făcea să râdem. Ne-a ameninţat că ne dă afară şi Mircică îi zice la un moment dat: "Domnu’ Coşarcă, am şi eu o întrebare: la câte zile vă spălaţi pe cap?"... Şi s-a dus dracu’ totul, îţi dai seama!

• Practic, râsul ăsta a fost ceea ce v-a ţinut în viaţă şi în relaţia voastră. A şi acoperit multe lucruri pe care nu le ştiaţi unul despre celălalt.

Pentru început, da. După aceea am început să ne cunoaştem şi nu neapărat că n-am mai râs, dar aveam atâtea lucruri de vorbit, că, practic, nu mai aveam timp să râdem. Am înţeles relaţia între doi prieteni. De fapt, Mircea este singurul meu prieten adevărat. Eu, când spun prieten, îmi apare mecla lui pocită. Pe mine, Mir­cea m-a învăţat cele mai proaste lucruri din viaţa mea. Şi cele mai incorecte.

• Sexul?

Nu!

• Fumatul?

Mai rău!

• Băutura, drogurile?

Nu fumează, nu bea. Nicioadată să nu trădezi un prieten! Niciodată să nu-l bârfeşti, niciodată să nu iasă dintre voi doi ce s-a-ntâmplat, prietenul e cel mai important, întâi el şi după aia tu! Dacă la 2 noaptea te trezeşte şi spune că vrea un pahar cu apă, că îi e lene să se ducă în partea ailaltă să-l ia, tu te duci şi i-l aduci! Nu pui întrebări niciodată!

• Dar nu sunt cele mai proaste lucruri...

Păi, după aia urma să-mi iau muuuultă... pe chestia asta, pentru că toată lumea mi-a tras-o prin toate găurile. Dar eu credeam c-aşa e lumea făcută. Că, Mircea fiind singurul meu prieten, am trăit ca sub un clopot de sticlă. S-a ridicat clopotul şi eu... hai să fim prieteni! Şi, jap! Stai, că nu era bine aşa! După aia ne-am schim­bat cumva. Ceea ce se numeşte iubire peste limite din par­tea mea faţă de el, sunt convinsă că şi din partea lui faţă de mi­ne, în ciuda faptului că nu vorbim – ne e şi ruşine unul de altul. Odată ni s-a întâmplat să ne întâlnim la o şedinţă foto şi atât de dor ne era, şi-atât de mult am fi vrut să ne vedem şi ne era frică să ne vedem, încât eu am coborât geamul maşinii, Mircea era pe trotuar şi vorbeam la telefon, în condiţiile în care eram unul lângă altul...

• Aşa e în dragoste, dragă!

Da, da!

• Asta şi pentru că, apropo de ruşine, într-un fel, tu ai fost mama lui şi el a fost tatăl tău.

Aşa e!

• Ce s-a adunat în tine în toţi anii ăştia de televiziune şi n-ai fi vrut să se adune?

Dispreţul faţă de lucruri. Am ajuns, ca să mă pot proteja, să-mi zic: "Şi ce, ce-o să-mi facă?... O să mă pupe-n cur!".

• Âsta e dispreţul faţă de oameni, nu faţă de lucruri.

Faţă de lucrurile care se spun. Eu le puneam la suflet rău de tot şi plângeam, şi Mircică urla şi se ştergea cu ziarul pe colo, pe colo, îl arunca pe jos...

• El a dus toate războiele!

Da, el a dus şi războaiele mele şi acum ale lui Gâdea, că am înţeles că a zis despre Vadim că are p..a mică, din cauză că Vadim l-a făcut p-ăla... E războiul lui Gâdea!

• Am încercat să-i spun şi eu de fiecare dată să nu mai ducă războaiele altora.

Este imposibil!

• Are o plăcere masochistă de a duce războaiele altora!

Nu-mi povesti, că mi-a dat-o şi mie!

• Să ştii că p-ale lui le duce mult mai echilibrat! Deci, te-a învăţat să nu-ţi mai pese de ce zice lumea despre tine.

Nu despre ce zice lumea despre mine, ci despre neadevărurile majore care s-au scris. Să nu mai fiu atât de înfuriată, pentru că făceam atac. Acum, când am văzut că am luat eu un milion de euro de la Romantica, scria în Libertatea, în mod normal ar fi trebuit să izbucnesc. M-a durut, dar măcar mă dresez acum...

• Nu te mai manifeşti?

Nu mai vorbesc despre asta.

• Lucruri pe care le-ai căpătat în anii ăştia de televi­ziune?

Experienţa cu oameni care se cred celebri şi care sunt doar expuşi şi-atât, experienţa cu oameni care se cred inteligenţi şi, de fapt, sunt doar buni vorbitori de limbă română, cu suflet de c...t, experienţa unor oameni care se dau drept ce nu sunt şi, ce mă sperie mai ales, este faptul că aştept acelaşi lucru de la toţi ceilalţi. Mi-e teamă să nu mă acresc, pentru că am văzut atâţia făcători de bine, care de fapt furau banii copilaşilor.

• Facerea de bine nu mai e ce se spunea odată...

Nu mai e nici măcar atât.

• Da, ai zis bine. Mai ai ceva de zis?

Apropo de ce m-a dezamăgit pe mine la televizor?

• Ce n-ai fi vrut să se adune?

N-aş fi vrut să văd în mod atât de repetat diferenţa dintre esenţă şi aparenţă. E o diferenţă majoră, mult prea mare, între esenţă şi aparenţă. Prea de tot, prea de tot! Uneori ai senzaţia că decorul ăsta în care noi trăim e alcătuit din lemne, ca într-un manşon şi că într-o bună zi barca noastră o să se izbească de cer.

• Ce te-a făcut să mergi mai departe?

N-am fost suficient de disperată. Adică, nu mi-a ajuns... Ştii cum e, la un moment dat îţi ajunge. Există, după părerea lui Lenin, acumulare şi salt. Există în viaţa oricărui om, a socie­tă­ţi­lor, republicilor, monarhiilor o perioadă de acumulare şi apoi vine revoluţia, care declanşează un salt. După care iar stai şi acumulezi până când revoluţionezi.

• Sper că n-ajungem să vorbim despre forţele de producţie şi relaţiile de producţie...

Nu, deşi m-ar tenta. Eu sunt acum într-o perioadă de criză, de tip revoluţionar, mafiot interior.

• Revoluţionarul din tine s-a răsculat împotriva mafiotului din tine.

Sunt Che Guevara.

---

URMEAZĂ
Teo ne mărturiseşte că e pregătită să facă şi sfârşitul lumii, dar cu banii cu două săptămâni înainte.

Teo: "Dacă mă omoară, să nu cad cu chiloţii la vedere"