Teo: Suntem toţi nişte măscărici demni de scârbă...

"Vrei să-ţi spun părerea mea despre oamenii de televiziune? Suntem toţi nişte măscărici demni de scârbă, care venim şi ne schimonosim la televizor, tragem nişte filosofii în care nici măcar noi nu credem, plecăm acasă şi avem exact aceleaşi probleme ca şi oamenii obişnuiţi. Dar nu ne place să fim confundaţi cu ei, pentru că noi suntem vedete de televiziune. Să mori tu?!... Mă, dacă mori tu mâine, doamna Teo, faci infarct şi crăpi, se opreşte lumea? Nu!"

• Marius Tucă: Prima întrebare pe care vreau să ţi-o pun este un fel de strigăt: Teo, cu şase sau şapte de "o".

Teo Trandafir: Ordonaţi!

• Cum ai răspunde dacă te-ar chema cineva cu strigătul ăsta?

Da, mă, da, disperatule, hooo! C-am auzit de la primele trei "o"-uri, că pui face toată lumea! Vin acum!

• Ce e în sufletul tău?

Amestecate, sunt un pic disperată, un pic dezamăgită, un pic prea dură cu mine în speranţa că sunt realistă, şi-atunci îmi dau nişte şuturi grave, având senzaţia că în felul ăsta mă poziţionez mai bine faţă de mine... În raport cu ceilalţi mă marketez prost şi jos, dar cu siguranţă o să-mi treacă. O să vină şi o zi când o să-mi aduc aminte că am citit două cărţi legate şi dacă mai şi ştiu care e deosebirea între Louis Vuitton şi Diderot...

• Mă surprinde asta cu marketatul, pentru că eu cred că tu nu te-ai marketat niciodată. Au încercat să te marketeze alţii.

Acum a venit rândul meu!

• Eu cred că Teo e foarte greu de marketat. Eu cred că întotdeauna e foarte greu să marketezi ceva care e adevărat.

Ai dreptate. Atâta vreme cât ceva care este adevărat a eşuat, trebuie ca persoana cu pricina, oricât de adevărată ar fi şi cât de mult s-ar plăcea când se vede în oglindă, să-şi pună problema: "Bă, dar chiar toată lumea e de vină, în afară de mine?"... Atunci intervine partea cealaltă şi încep să-mi dau nişte şuturi? Că ar fi trebuit, că... Până la urmă, îmi zic: Asta sunt eu, deci nu mai aparţin acestei lumi!

• Tu eşti o personalitate care depinde foarte mult de ea?

De context.

• Nu, tu eşti o personalitate care depinde foarte mult de felul în care se simte. Deci, tu eşti, aş putea spune, un animal care n-are nimic cu societatea, dar care are nevoie foarte mult de societate, de lumea în care trăieşte. Dar, dacă ar putea să se izoleze, nu i-ar fi foarte rău. Da sau nu?

Nu. În momentul ăsta izolarea e chiar o supersoluţie. Singura. Sigur că trag de mine diferiţi cetăţeni să mă duc invitată la diferite emisiuni...

• Cea mai proastă soluţie!

Da. Îmi aduc aminte de un coleg de breaslă care remarca aşa, cu amărăciune, la adresa propriei persoane: "Sunt mai bun ca invitat decât ca moderator!". Şi, de frică, nu mă duc. Nu vreau, nu mă duc, stau acasă şi mă culc!

• Eu cred că tu eşti şi ai fost întotdeauna într-o permanentă competiţie cu tine.

Da, dar întotdeauna am ieşit pe locul II, nu ştiu cum să spun. Niciodată nu mi-a plăcut să fiu expusă. Nu-mi place să vorbesc în public, nu-mi place să apar la televizor... Dar televiziunea s-a ţinut de mine ca râia de omul sănătos. La un moment dat, trebuie să te mai adaptezi, că omul inteligent e obligat să se mai adapteze la nevoile societăţii şi ale celor din jur şi, până la urmă, la nevoile proprii, că m-a plătit televiziunea, n-am lucrat degeaba. Or, acum, în situaţia asta, cursa cu mine devine uşor caducă. Nu ştiu cum, în ce parte s-o apuc. Şi atunci, jumătate din mine a luat-o într-o direcţie, ailaltă, în direcţia cealaltă, şi, dacă ne mai întâlnim vreodată, sunt curioasă ce ne mai spunem...   

• Încotro au luat-o cele două jumătăţi ale tale?

Păi, una îşi caută disperată de lucru şi cealaltă stă acasă şi zice: "Mă, da’ un pic de relache, aşa, că de mâncare om mai găsi noi, o fi ceva prin frigider...". Adică, n-ar fi asta problema.

• Dar de ce trebuie neapărat să cauţi de lucru?

Pentru că trebuie să lucrezi, că, dacă nu lucrezi, te alienezi. Organul nefolosit se atrofiază. Orice fier pe care nu-l foloseşti rugineşte.

• Dar un organ folosit la extrem nu se extenuează şi el?

Nu cred, iar eu nu m-am folosit niciodată la extrem. Cred că proştii nu se extenuează niciodată. Eu am ajuns la concluzia as­ta gândindu-mă foarte serios la mine. Eu nu obosesc nicioda­tă. Oamenii din jurul meu sunt născuţi obosiţi. Mă uit la unii care trag două băşini deodată şi au căzut. Eu stau şi, când m-am stâr­nit: "Hai, acum, să facem, să dregem!",  toţi au căzut ca proştii.

• Când alţii au terminat, tu nici măcar n-ai început!

Şi sunt toţi deştepţi, că asta mă-nfurie. De unde rezultă că eu ori sunt prea tâmpită ca să-mi dau seama c-am obosit, ori sunt prea proastă ca să-mi treacă prin cap să obosesc.

• Sunt şi proşti obosiţi. Cunosc eu o grămadă! De ce să ceri ajutorul marketingului şi să nu-mi ceri mie ajutorul, de exemplu?

Păi... ţi-l cer! Eu n-am cerut ajutorul marketingului.

• De ce să te-aştepţi că salvarea ţi-ar veni de la marketing şi nu ţi-ar putea veni de la mine, de exemplu?

Nu mi-a trecut prin cap!

• Eu întotdeauna am o ofertă pentru tine, fie şi ipotetică!

Cu cât mai puţin ipotetică, cu atât mai bine!

• Tu vrei o salvare concretă?

Vezi tu, eu cred că le complici. Eu vreau un serviciu!

• Credeam că vrei o faţă de masă.

E şi asta adevărat, că o vindem şi...

• Eu cred că tu nu aştepţi salvarea din partea nimănui.

Asta e cealaltă jumătate.

• Eu cred că tu aştepţi să te lămureşti pe tine, în primul rând. Te-ai lămurit despre toţi aceşti aproape 15 ani de televiziune?

O parte din ei îmi e clară. 13 îmi sunt clari. Din ultimii doi, unul e asumat şi unul e un eşec. Şi atunci, eu trebuie să mai me­di­tez la ultimul. După ce am plecat de la Pro TV, am ştiut clar că asta e sinucidere profesională, şi am şi spus-o. Ştiam clar că du­pă Pro TV nu mai poate să vină altceva. Eu sunt un om care nu e-n stare să clădească singur ceva de la zero. În schimb, o dată ce m-ai lipit de un sistem, îl înţeleg atât de bine, încât îl perfec­ţionez din interior, depăşindu-l pe cel care m-a adus acolo. Şi, sigur, creez nişte frustrări.

• Pot să confirm asta. Zii mai departe!

Deci, după ce am plecat de la Pro TV, ştiam că n-o să mai gă­sesc un sistem care să se "protevească" – cum îmi place mie să spun – în nici un chip. Am plecat, m-am aruncat cu capul îna­inte, eram obosită, abia atunci obosisem, ştiam că mai devreme sau mai târziu tot mi-o iau, şi-am zis că mai bine plec eu, decât să mă dea ăia afară. Nu m-ar fi dat afară, cu siguranţă, spun eu acum, privind retrospectiv. Atunci am vrut eu să mă dau mare şi nu mi-a ieşit deloc. După care m-am angajat la Vântu.

• Eu cred că experienţa ta la Pro TV n-a fost peste experienţa la Antenă, succesul tău a fost mai mare, apogeul carierei tale...

Nu vreau să te jignesc, dar la Pro TV am fost fericită la modul absolut. La Antenă, nu.

• Apogeul carierei tale am putea spune că a fost acolo. Dar eu ţin minte un lucru pe care îl spuneai mai devreme şi l-ai făcut în egală măsură şi la Antenă: se construia atunci, tu ai cons­tru­­­it acolo, împreună cu Mircea. Şi cred că în cariera ta a fost un punct foarte important.

Ai dreptate, fără îndoială. Numai că deosebirea majoră nu de la mine vine. Eu am nevoie tot timpul de un pilon, de un soare în viaţa mea. Mă duc după soarele ăla şi ştiu că ăla e. Pentru mine, soarele ăsta a fost Sârbu. Mi-a fost mentor. M-a chemat la el în birou şi mi-a explicat cum se trăieşte-n viaţă. Mi-a spus că sunt două lucruri pe care trebuie să le urmăresc în momentul în care trăiesc orice: sintagma şi paradigma. Mi-a spus: "Te uiţi şi la ce faci în momentul ăla, şi la conjunctură! Trebuie să... trebuie să... cutare... cutare...". Mi le-am scris pe hârtie. Am umplut vreo două foi, pe care le mai am şi-acum. Şi eu trăiesc de-atunci aşa cum m-a învăţat Sârbu.

• Te alinţi, e adevărat, dar în egală măsură e fals. Dacă îi spuneai lui Badea despre...

Ştie cu icon-ul şi cu paradigma, crede-mă!

• Ştie, pentru că i s-a spus şi lui. Asta arată că sunteţi două per­sonalităţi atât de diferite, care totuşi aţi lucrat câţiva ani îm­preună şi aţi făcut carieră, aţi avut un succes extraordinar. Vreau să te dezamăgesc încă o dată, dacă mai era cazul. Tră­ieş­ti dintr-o amintire: amintirea lui Sârbu, de la a fi Luceafăr, a fi mentor şi perioada cea mai fericită, chestie care a apus de mult.

Tu mă-ntrebi pe mine despre lucruri care mi s-au întâmplat mie! Dacă o întrebai pe bunică-mea, îţi povestea despre răscoala din 1907. C-a trăit-o.

• Cum a trăit-o, ca boier sau ca ţăran, că e important?

Ca ţăran.

• Asta-i bine!

N-o să-i spui: "Făi, femeie, s-a terminat şi cu răscoala, a venit şi primul război", te dezamăgesc, dar a venit şi al doilea război... Păi, stai s-ajungem acolo! Tu mi-ai pus mie o întrebare la care ţi-am răspuns.
Cred că e vorba aici şi de puţină ipocrizie, pentru că Teo nu poate să aibă, la personalitatea ei, un mentor în adevăratul sens al cuvântului, pentru că televiziunea nu e mare filosofie.
Pe mine nu m-a interesat televiziunea. Sârbu nu m-a învăţat să fac televiziune. Ştiam.

• Te-a învăţat cum stau lucrurile în viaţă?

M-a învăţat despre mine.

• Atunci, în ce măsură s-a schimbat viaţa ta?

S-a schimbat, pentru că am înţeles care sunt adevăratele valo­ri, oricât de dure ar fi fost. Pentru că el mi-a explicat cum sunt eu.

• Ce-ai făcut tu în ultimii doi ani?

A fost sinucidere.

• Nu, asta arată că nu ai înţeles nimic din valorile acelea!

Am înţeles perfect, am încercat doar să contrazic. Mergând pe nişte principii pe care le ştiam, am vrut să-i demonstrez, o dată, că am înţeles şi, a doua oară, că pot să şi depăşesc sistemul. Şi atunci, am plecat şi din cauza oboselii, asta în primul rând, iar în al doilea, m-am dus la Vântu, care era un om la fel de pu­ternic şi care era dispus atunci să-i ia locul lui Sârbu, cumva.
Am simţit, cum să spun, o mândrie bărbătească, pentru că eu îi povesteam despre Sârbu...

• Dar tu n-ai simţit acelaşi lucru, că vrei ca el să-i ia locul lui Sârbu?

Nu.

• Dar el a simţit că ar vrea să-i ia locul lui Sârbu?

Nu, n-a simţit nici el, asta era doar senzaţia pe care am avut-o eu. Am avut impresia că, în momentul în care îi povesteam despre Sârbu, lui Vântu nu neapărat că nu îi convenea, dar era ceva ce îi spunea: "Ce mişto relaţie! Ce chestie!...".

• Dar nu puteai să-i vorbeşti la nesfârşit despre Sârbu...

Poţi să mă-ncerci!

• Apropo de personalitatea ta, tu, practic, încerci să construieşti un alt drum acum. Şi nu e vorba doar despre cariera ta, e vorba şi despre viaţa ta, pentru că viaţa ta s-a confundat cu cariera ta, până la urmă.

Nici pomeneală!

• Explică, atunci!

A fost, nu ştiu cum... Vrei să-ţi spun părerea mea despre oa­me­nii de televiziune? Suntem toţi nişte măscărici, demni de scârbă, care venim şi ne schimonosim la televizor, tragem nişte filosofii în care nici măcar noi nu credem, plecăm acasă şi avem exact ace­leaşi probleme ca şi oamenii obişnuiţi. Dar nu ne place să fim confundaţi cu ei, pentru că noi suntem vedete de televi­zi­u­ne. Să mori tu?!... Mă, dacă mori tu mâine, doamna Teo, faci in­farct şi crăpi, se opreşte lumea? Nu! Dar dacă moare Dalai La­ma s-ar putea să fie o problemă. Dacă mori tu, ştii cum răsare Soa­rele a doua zi? Sclipureşte mai al dracului decât azi! Deci, eu nu dau doi bani pe chestia asta cu televiziunea. De fapt, este un cinematograf sau un circ, sau o luptă de gladiatori trecută în alt re­gistru. E atât de simplu! Nu mi se pare nici carieră. Da, faci o carieră, în condiţiile în care eşti Papa de la Roma sau eşti general de armată, pentru că atunci când ai zis: "Hai, ostaşii mei!", ăia se duc şi-i omoară pe toţi sau nu-i omoară pe toţi... Câştigi un război! Noi nici măcar nu ducem un război.
Noi nu facem nimic.

• Pe jumătate ai dreptate, pe jumătate, nu!

Mircea duce războaie.

• Pe jumătate ai dreptate, pe jumătate, nu! Care e jumătatea aia?

Păi, eu vorbesc despre mine acum.

• Ai şi n-ai dreptate, pentru că oamenii obişnuiţi nu fac ceea ce faci tu. Iar tu vorbeşti despre vieţile obişnuite. Sigur că toţi suntem datori cu o moarte, până la urmă, dar la tine se uită milioane de oameni, în timp ce la ceilalţi nu se uită nimeni, poate doar prietenii şi vecinii lor. Vorbim aici despre o altă me­serie, cu largă expunere. Şi sunt puţini oameni care fac din me­seria lor o viaţă, aşa cum ai făcut tu.

Hai să ne ducem la esenţă!

• Să vorbim despre oamenii de televiziune!

Că se uită la baba Leana doi oameni sau la mine un milion, nu este nici o diferenţă. Ar fi o diferenţă dacă uitatul la mine i-ar aju­ta cu ceva. Da, dom’le, mă uit la doamna Teo, pentru că ne dă nouă carne, lapte, brânză, ouă... Nu-i ajută la nimic!... se uită doar la mine. Şi ce câştigă omul ăla? Este mai bogat? Este mai p... dos?

• De ce nu mai înţelegi oamenii acum, când nu mai lucrezi în televiziune?

Păi, d’aia nu mai lucrez în televiziune!

• Pentru că ai ajuns să înţelegi că rolul tău nu prea mai există?

Nu mai există de mulţi ani, dar n-am avut niciodată curajul să mă dau afară! Acum a venit momentul ăla.

• Şi care e rolul tău de-acum înainte?

Habar n-am! Trebuie să găsesc ceva care să mă facă fericită şi ceva ce ştiu să fac atât de bine, încât să pot numi acel ceva carieră. Eu am făcut televiziune după ureche. N-am înţeles nimic în afară de momentele despre care îţi spuneam, când am fost îndrumată într-o anumită direcţie şi mi se explica: "Tu, ca personalitate, eşti una de tip mafiot. Tu aşa gândeşti. Nu te supăra pe mine, du-te acasă şi culcă-te!...". Dimineaţa, când m-am trezit, mi-am dat seama că asta este şi mi-am zis: Da, tăticu, pentru mine contează gloria şi banii! Ce s-o mai f...m în c..? După aia mi-am zis: Mă, dacă asta sunt, hai să exploatez ce sunt! Şi-am lucrat la modul mafiot.

• Ai participat la vreun jaf armat?

Nu în sensul propriu al cuvântului, dar eu aşa gândesc. Îmi pare rău că trebuie s-o spun, şi-o spun cu toată jena, dar eu aşa sunt!

• Te şi alinţi! Şi vrei să pari modestă.

Ţie ţi se pare că dacă te numeşti mafiot e un alint?

• Da, pentru că nu poate fi vorba despre un mafiot în adevăratul sens al cuvântului.

Nu, este vorba despre un mafiot intelectual, care-i mai nasol. Nu e mafiotul care ia bazuka în mână şi-i spune Al Capone să-l împuşte p-ăla sau p-ăla... Eu sunt Al Capone! Înţelegi ce zic? Metaforic vorbind...

---

URMEAZĂ
Anii de debut şi cei de glorie, relaţia specială pe care a avut-o cu Mircea Badea, obiceiurile unui om de televiziune şi cum a devenit un Al Capone de tip intelectual.

Teo: "Între mine şi Mircea Badea a fost o flamă atât de tare..."