VERDE-N FAŢĂ ● Au vrut să mă omoare, să mă distrugă.

Nu-i plac javrele, însă a strâns cam un vagon. Sunt cei care au vrut să distrugă tot ceea ce Sorin Oprescu a clădit.

Sorin Oprescu: Născut, crescut cu indienii în Drumul Sării

I-a iubit enorm pe-ai lui. Îi revin şi-acum în minte imaginile cu bunica sa, care-l ţinea la poartă îmbrăcat frumos, şi cu bunicul care îl învăţa să facă bine la toţi, inclusiv la duşmani. Pentru că a avut parte şi de ăştia. I-ar putea strân­ge într-un vagon, dar tot ar mai rămâne loc.

• Marius Tucă: Şi pacienţii cei mai dificili dintre politicieni?

Sorin Oprescu: Sunt cei care sunt mai tineri. Acum îmi închipui că nici unul dintre noi, la vârsta aia, nu stăm să ne facă doctorul...

• Educaţie.

Nu, nici un şef de prostată... Că ăia tineri au probleme, că mai dau şi peste cazuri din astea idioate de gonococi.

• Sunt altfel pacienţii celebri?

Da. Pentru că influenţează personalitatea respectivă şi am văzut categorii de doctori care îi tratează. Doctori care sunt cu coloană, care stau şi se uită în ochii lor şi îi întreabă ce au de întrebat şi am văzut nişte cretini în ţara cretinilor care mi-e ruşine să spun, pentru că unii sunt profesori, unii mi-au fost şi profesori şi mi-a fost ruşine de mine atunci, mi-a fost ruşine de tagmă dacă vreţi, mi-a fost ruşine de cei care s-au adresat unui preşedinte de stat în felul următor: "Domnule preşedinte, trebuie să scoateţi ciorăpelul". După care a palpat artera piciorului şi a spus: "Ce arteruţă frumoasă aveţi! Cât de bine bate!". N-am mai apucat să spun altceva, că eram şi eu...

• Asta îmi aduce aminte de un alt mod de abordare al doctorului şi al directorului de spital Sorin Oprescu, care personal i s-a adresat lu’ tata: "Băi, tu ce p... mea cauţi aici?".

Nu, să repunem adevărul în drepturile istorice. Am primit un telefon de la un iubit fiu al lui, care mi-a zis: "Tata aşteaptă de patru ore, de cinci ore, de opt ore să-l operezi". Răspunsul a venit şi a fost aşa: "Am zis că după 9:30-10:00, când termin ce am de făcut, merg şi-l operez pe tata. Te rog, ai grijă, pentru că tata e foarte speriat de chestiunea asta". Şi atunci, având moda­li­tă­ţile mele specifice de a avea o discuţie colocvială cu pacienţii mei, am constatat că în 88% din cazuri această chestiune îi dă încredere şi spune: "Ope­ra­ţi-mă, trageţi în mine". Aşa s-a întâmplat şi cu tăticul tău, care, îmi amin­tesc cu plăcere, a avut câteva secunde când a rămas mască, după care s-a uitat la mine şi a spus: "Eşti şmecher, nu? Foarte bine!".

• Nu întâmplător a spus asta, pentru că o altă pacientă, mult mai tânără decât tata, o dată ce a ajuns la doctorul Sorin Oprescu şi a trebuit să facă un mic consult, i s-a spus: "Fă, aici nu eşti la f...tut, nu trebuie să desfaci picioarele aşa".

Da, pentru că eu voiam să văd o burtă care o durea şi ea m-a întrebat dacă trebuie să scoată şi chiloţeii. Şi atunci a fost mai complet răspunsul: "Fă, nu suntem la ginecolog. Numai ăia stau şi se uită, noi şi facem. Te rog, întinde-te pe pat să văd burtica, că despre asta e vorba".

• Spuneţi-mi, domnule Oprescu, când vi s-a făcut ultima dată dor de spital, de bolnavi, de doctori, de liftiere chiar...

Dorul despre spital...

• De sala de operaţii...

Dorul de oameni şi de sala de operaţii l-am avut tot timpul în mine, însă într-o cantitate rezonabilă. Şi acum două săptămâni primesc un telefon de la finii mei, am şi eu finii mei: "Domne, tata s-a operat, dar are o com­pli­ca­ţie, merge greu". Am luat la cunoştinţă, am vorbit cu domnul conferenţiar, domnul conferenţiar mi-a zis că e de părere că trebuie să reintervină şi a reintervenit împreună cu Oprescu. Tatăl finilor este acasă, e ok, e bine.

• Când s-a întâmplat asta?

Duminica trecută.

• Mai aveţi permisul ăsta de practică?

Sigur că da. Sunt şef de clinică. Âsta nu poate să mi-l ia nici Nicolăescu, nici Futiligescu, nimeni... Asta e munca mea, asta e viaţa mea şi nu am învăţat să operez nici de la ziarişti, nici de la politicieni, am învăţat de la profesori adevăraţi.

• Pentru că tot a venit vorba de tata şi de momentul respectiv, eu trebuie să depun o mărturie aici când nu mai e nici campanie, când nu mai e ni­mic din ce ar putea să interpreteze mărturia mea, apropo de bunătatea şi devotamentul pe care îl are Oprescu faţă de oameni în general şi în ideea de a le face bine. Nu îmi amintesc să fi existat un singur apel al meu care să nu fi rămas cu răspuns pozitiv şi, mai pe româneşte spus, toţi bolnavii pe care i-am trimis la Sorin Oprescu au fost ajutaţi în secunda urmă­toa­re.

N-a contat pentru mine...

• Lucrul ăsta nu s-a întâmplat numai cu bolnavii pe care i-am trimis eu, ci cu toţi bolnavii de care ştiu eu că i-a trimis X, Y, Popescu sau Ionescu. Vorbeam de devotament. De ce când sună un om, o cunoştinţă, un prieten, un duşman chiar, automat Sorin Oprescu zice da?

Pentru că asta este educaţia mea. Aşa am învăţat. Mie mi-a zis bunicul de când eram mic: "Stai, măi, dracului şi du-te şi fă bine dacă poţi să faci bine. Fă bine cu carul". "Bine, domne, da’ la toţi?", am întrebat eu atunci. Erau discuţii mai la 9-10 ani. Nu le interpretez eu acum. Nu mă dau artist aici. Atunci aveam 9-10 ani. Dar bunicul ăsta a fost un tip supermişto, pentru că a fost un tip din ăsta autodidact. N-am ştiut câte clase are, cât învăţase, era maistru la pirotehnie. Era jos pălăria. Citise ăsta, mamă, ce citise! Cred că a citit bine şi a înţeles bine. Că altfel cine ştie ce-mi băga în cap... Vreo tâmpenie. Şi mă ducea la film... Şi mă duceam împreună cu dânsul şi îmi făcea educaţia. Şi culturală, şi civică. Îmi spunea aşa: "Bă, fă bine în viaţă dacă poţi. Bine, bă! Fă bine cu caru’". "Bine, domne, da’ la toţi? Că unii sunt răi." Şi zicea: "Fă şi la ăia şi apoi îţi spui în gândul tău aşa: «Doamne, să dea Dumnezeu să nu am nevoie vreodată de ăsta»." Şi chestiile mi-au rămas, cam asta a fost.

• Dar nu este şi un fel de a se hrăni al lui Sorin Oprescu?

Absolut. Nu degeaba am spus că nu îmi ajung 24 de ore. Voiam să le fac pe toate. Am constatat că n-am reuşit să răspund la întrebarea: dacă faci ceva, ce interes ai să faci, dacă nu faci, de ce nu faci? Nu se judecă după chipul şi asemănarea lor. Ce e aia, domne, director la două spitale? Mi-aduc aminte şi acum. Sunt nişte fraieri. Dacă am făcut chirurgie în echipă, chirurgie nu se poate face singur. Am avut oameni şi prieteni lângă mine care au venit şi m-au ajutat. Să mor eu, nu a venit nici unul să-mi zică: "Câţi bani îmi dai, Sorine, dacă fac asta, dacă te ajut la treaba asta?". Am avut perioade la începutul anilor ’90 când am trăit cu o parte dintre prietenii mei în timpul de după-amiază, că apoi mi-a întrerupt după-amiaza Mincu, m-a luat la minister consilier, bla-bla-bla... Făceam programe de dezvoltare, cum trebuie să arate o policlinică privată, cum trebuie să fie un cabinet... Ei le-au pus în aplicare după ani de zile, dar măcar eu mi-am câştigat cinstit banii. Şi atunci sigur că oamenii ăştia veneau lângă mine şi am avut plăcerea întotdeauna să pot să coagulez oameni lângă mine. Poate din cauza felului meu de a fi. Atât. Nu avem eu calităţile...

• Nu v-a urmărit ideea de veşnic perdant, veşnicul candidat la un loc fără să câştige?

Niciodată... Am ştiut eu aşa, am simţit eu aşa în mine că acolo sus e o stea care străluceşte. Mai încearcă unii să o ia de acolo, să o ducă în altă parte, să şi-o aşeze pentru ei, dar n-a ţinut. Niciodată nu am avut senzaţia de perdant în adevăratul sens al cuvântului.

• Nici măcar acum, când aţi candidat a treia oară?

Nu, acum, de data asta, a fost groaznic, din punctul meu vedere. Până acum mă simţeam ca un soldat într-o armată, în care te trăgea ăla în sus de cap. După aia ai aflat că este vorba de-al tău că te-a tras de picior, că a dat pes­te piciorul calului şi nu ştiu ce şi că degeaba ţi-ai ascuţit tu paloşul, că l-ai învârtit ca nebunul... De data asta a fost alt sentiment. Am avut puţin timp senzaţia de acută singurătate, senzaţia că o să o iau în trompetă de n-o să mă văd. Singurul meu sprijin a fost adevărul situaţiilor în care eram pus. Nimeni n-a crezut că nu m-am dus eu să mă aranjez cu vreun judecător şi cu unul care să mă dea în judecată. Am auzit la televizor toate minunile despre mine, cum mi-am aranjat ca în vinerea mare să mă duc în faţa in­stan­ţei... Âia sunt nişte tâmpiţi. Am trăit momentul ăsta la cea mai înaltă tensiune.

• Asta pentru că şi Sorin Oprescu nu este omul scenariilor?

Da, şi pentru că scenariile mele nu au purtat niciodată pecetea răului. Nu am fost malefic niciodată. Aşa să mă ajute Dumnezeu, care minte în momentul ăsta.

• Aţi iertat?

Nu pot să spun că am iertat. M-am făcut că uit şi am uitat până la momentul potrivit. Şi asta numai cu ăia care au vrut să mă omoare.

• Au fost şi unii care au vrut să vă omoare?

Da, au vrut să mă omoare, au vrut să mă distrugă, au vrut să distrugă şi ceea ce construisem din punct de vedere profesional. M-au târât în noroi, m-au făcut în toate felurile...

• Au vrut să vă omoare cu ghilimelele de rigoare?

Da, au vrut şi au ţinut. Nu, p-ăştia nu i-am uitat niciodată, p-ăştia i-am în minte, mi-am scris pe perete acasă, aşa cum şi-a scris şi Monte Cristo în celulă, "Doamne, ajută-mă să nu uit", că poţi să ştii cu mintea asta cum o ia razna... Am o listă întreagă. Cochetam cu ideea să-mi cumpăr nişte plastilină să fac figurile lor... După aia am zis, bă băiatule, eşti paranoic. Asta duce la patologic, potoleşte-te. Le ţin minte...

• Ştie să urască Sorin Oprescu?

Nu e ură. Este o constatare că eşti golit de orice fel de sentiment faţă de javre. P-ăştia i-am trecut la categoria javre. Nu sunt mulţi. Cred că aş putea să-i adun într-un vagon de tren şi mai rămân locuri pentru javre.

• Deci, în momentul candidaturii, nici vorbă de teama unui nou eşec?

Nu, era mai mult o stare emoţională. Am dat-o deoparte şi am spus: "Acum sau niciodată", pentru că la această cafteală electorală am plecat cu sufletul deschis. Nici prin cap nu-mi trecea înainte cu o lună şi jumătate să mai particip la aşa ceva. Îmi făcusem o socoteală de viaţă, nu financiară, ci o socoteală de viaţă în aşa fel încât să pot în momentele astea să ies din viaţa politică într-o formă acceptabilă pentru mine. Adică să nu ies în genunchi, cum ies unii cocoşaţi.

• Şi momentul singurătăţii cum a fost? Era prima dată când Sorin Oprescu era faţă-n faţă cu singurătatea?

Da, am avut momente de genul ăsta şi stăteam să mă întreb că, dacă există totuşi o dreptate pe lumea asta, atunci poate ar fi momentul să văd şi eu cum arată. Niciodată nu am fost atât de angoasat cum am fost atunci.

• Şi atât de singur...

Nu...

• La un moment dat...

Da, seara eram mai tâmpit...

• Vorbeaţi mai devreme de momentul în care v-aţi simţit singur.

Da, am avut clipe de singurătate, am avut clipe acute de singurătate. Erau totuşi oameni în jurul meu...

• Poate să fie toată lumea în jurul tău şi să fii singur.

M-am simţit singur. Singurul care m-a remontat... Vreau să spun că por­ni­rea a fost totală într-o discuţie de familie: eu, frati-miu şi cu fi-miu. Mă în­treabă fi-miu: "Bă, tu am auzit că vrei să te duci iar la pri­mă­rie?". "Da, ce vrei tu, ce te bagi?", i-am zis eu. "Bă, poţi să-mi explici şi mie de ce?" Şi i-am dat răspunsul care mi-a trecut atunci prin cap, dar care era adevărat. "Hai, mă, să le fie bine şi la ăştialalţi." S-a întors către frati-miu şi i-a spus: "Hm, poftim, tata e comunist". Fra­ti-miu, mai înţelept şi el la 50 şi ceva de ani: "Mă, lasă-l, mă tată, în pace. Toată viaţa lui a spus asta". "Da, eu respect aceste idei. Dar este utopic. Tătuţă (că el aşa mă alintă), spune-ne o treabă ca să ştim ce avem de făcut. Putem să plecăm, să ne ducem sau sar ăştia, trec cu tancul peste tine?". Au fost un spri­jin adevărat. Familia de data asta a reacţionat de cinci ori mai bine de­cât...

• Apropo de limbaj. De unde limbajul ăsta colorat al lui Sorin Oprescu?

Din Drumul Sării. Născut în Drumul Sării, 196, am crescut cu triburile de indieni care erau în trecere spre Drumul Taberei, unde nu era nimic. În biserica de vizavi am fost botezat, de acolo de la Răzoare. Am prieteni şi acum în cartier în Drumul Sării printre blocuri, băieţii dintre blocuri... E super. Zona aia de acolo mi-e cunoscută pas cu pas. Apoi am copilărit pe Sabinelor, la părinţi, la mama. Sabinelor era o stradă patriarhală la 13 Septembrie, acolo în spate, cu bisericuţă. Bunica mă spăla şi mă ducea duminica la bise­rică. M-a pus să cânt şi în cor...

• Deci este un limbaj câştigat prin existenţa în mai multe cartiere, care mai de care mai interesant.

Da. Bunica mă ţinea la poartă îmbrăcat frumos, curat, frumos, foarte frumos...

• Asta este o expresie care este întotdeauna dubitativă. Ce frumos eşti îmbrăcat. Nu se ştie dacă eşti frumos sau îmbrăcat frumos.

Până m-a invitat unul o dată afară pe stradă şi am ieşit. Eu iubeam oa­me­nii. Mi-a tras ăla o mamă de bătaie. Probabil că nu-i plăcea de faţa mea. Du­pă această experienţă, recunosc că nu m-a mai ţinut în casă bunica, adică nu m-a mai ţinut că n-am mai stat, am ieşit pe stradă ca să împărţim împreună ce aveam de împărţit cu ăilalţi. Erau şi d-ăştia mai mari care m-au şi umilit...

A fost o copilărie interesantă, nu?
Da, petrecută cu toată lumea din cartier. E drept poate că a fost norocul meu că a fost un cartier liniştit, fără violenţe...

---

Urmează
Despre mamă, înjurătura supremă a tatălui, tăvălugul divorţului, suişurile şi cobo­râ­şu­ri­le din cariera de chi­rurg, politicieni celebri în pos­tura de pacienţi şi cum s-au comportat ei în această ipostază.