"Bat toţi în ţăran până-l omoară"

Vă amintiţi scena din romanul "Ion" când ţăranul îngenunchează şi sărută pământul? Că e al lui. Azi, ţăranii români, aplecaţi să cinstească cernoziomul, nu se mai pot ridica că simt o talpă grea pe grumaz. Majoritatea agricultorilor sunt bătrâni, au unelte vechi şi se ajută de o căruţă cu un cal prăpădit sau de o Dacie - pericol public. Ce le-a mai rămas de făcut? Candid, îşi muncesc în continuare pământul.

"Nu ieşim la rezultat. Dar n-avem ce face. Muncim", "Ce luăm pe mere dăm pe pere", "Dacă nu curge, picură". Acestea sunt refrene pe care le auzi de la ţăranii români, în vreme ce-şi prăşesc şi jumulesc buruienile pe ogoarele din Brăila, Galaţi sau Iaşi. Dacă ar veni peste ei fonciirea, ar ridica din umeri ca Moromete, aruncându-şi braţele în aer. "N-am, n-am". Pentru că n-au cu ce, dar continuă, din disperare, să-şi muncească pământul care le suge pensiile şi le dă rod sub aşteptări.

Iosif şi Ana Vârgă clănţăne din două sape pe un hectar de teren din Bălţaţi, Iaşi. Cei doi au rămas fără loc de muncă acum 7 ani, au cumpărat teren şi s-au apucat de agricultură. "Dacă nu curge, picură. Cam aşa e în agricultură", spune bărbatul în vreme ce înşiră furtunuri de irigat cu picătura. Cultivă ceapă, ardei, varză, pepeni. Anul acesta sunt supăraţi că seminţele de ardei de la UNISEM au ieşit în proporţie de 5%. "De vândut, vindem tot noi. Seara culegem, iar dimineaţa vindem. Uneori, nici nu scoţi ce ai transportat. Iar subvenţiile sunt o batjocură", spune domnul Vârgă. Pentru el, agricultura e loterie şi a căutat ca în cei şapte ani de experienţă să minimizeze riscurile. A investit în pompe, în prăşitoare. Dar tot sunt cheltuieli mari: puţul din care irigă se colmatează anual şi trebuie să plătească 4 milioane să fie curăţat, alteori seacă cu totul şi trebuie să tragă apă din canal cu motopompa. Anul trecut piatra le-a tuflit toată munca, "noroc" că abia puseseră răsadurile şi a trebuit doar să cumpere altele şi să le înlocuiască. Altfel, s-ar fi spetit degeaba. Acum vreo trei ani a fost secetă mare şi toate plantele s-au uscat.

Soţia Ana, cu mâna streaşină la ochi în capul locului, mai are şi după şapte ani de muncă o viziune idilică asupra vieţii de agricultor: "E o muncă frumoasă, orice s-ar spune", spune şi se pregăteşte să aşeze masa pe un şervet la umbra Daciei.
Cât îi costă pe ţărani încăpăţânarea de a nu-şi lăsa pământurile pârloagă? "Dau bani la freză, la plantat, la erbicide, seminţele sunt scumpe, forţa de muncă, nu mai spun. Pe cele câteva hectare am cheltuit în primăvara asta 60 de milioane cu toate muncile", explică un bărbat din Galaţi, aflat la sapă pe terenul lui. "Să vadă şi politicienii cum se munceşte, că banii nu ies de nicăieri. La asociaţie nu-mi vine să dau pământul, că anul trecut ne-au dat 600 de kg la hectarul de grâu, acuma ne dau doar 200. Bat toţi în ţăran până-l omoară. S-au îmbogăţit ciocoii pe spatele nostru.

Copiii ne sunt plecaţi sau au copii mici acasă, nu pot munci. Pe alţii i-au învăţat părinţii cu bani de-a gata, nu ştiu ce e aia muncă. Nu ne e rău, ne e foarte rău. Primesc subvenţii de 4 milioane la hectar şi eu dau 3 milioane doar ca să-mi are hectarul ăla. Pentru un hectar de porumb, de exemplu, pe tot parcursul anului, plătesc în jur de 18 milioane: 3 milioane aratul, 1 milion jumate discuitul, 1 milion jumate prăşitoarea, oamenii pe care-i angajez cu ziua la muncă, seminţele, îngrăşămintele, bani pentru motopompe să irigăm. Tot noi vindem la piaţă din ce ne iese toamna, la tarabă.

Dar avem mari probleme, nu ne lasă în unele pieţe, în altele ne bat ţiganii să le dăm marfa şi ei o vând mai scump, alţii vor să pună preţul lor şi ne obligă să vindem la fel. Mulţi samsari n-au văzut în viaţa lor sapa", oftează bărbatul.
Pe un alt câmp din Bălţaţi, Iaşi, capul familiei, nea Ionel, şi-a scos armata la muncă: nevasta, fiica şi doi cumnaţi.

Obiectivul: praşila dintâi la "floare", adică la floarea soarelui. "Da, ţăranii să aibă grijă să muncească ca să poată să dea parlamentarii din coate la Bucureşti. Pensionarii sunt acuma la Cotroceni, se bat cu jandarmii şi io prăşesc aicea", spune nea Ionel cât să-i stârnească pe cei din clan. Le taie macaroana cumnaţilor care încep cu litania despre cât de bine era pe vremea lui Ceauşescu. "Ia vorbeşte, bre, în dreptul tău. Era bine pe naiba. Că erau şi atunci la minciuni...

Acuma mai dăm şi noi din clonţ, dar tot greu ne e", le-o zice şi ţăcăne cu sapa în continuare. Se întâlnesc pe tarla an de an, că se ajută între ei la muncile câmpului. Nu-şi permit să pună oameni cu ziua, că doar soţia are pensie şi cât să întindă de ea? "Ne-a dat patronu' mâncare, măcar atât", se amuză unul din cumnaţi şi nu lasă ritmul. Nea Ionel ar avea un mesaj pentru politicieni. Fară mânie şi părtinire. "Să le dea Dumnezeu mai multă minte şi să nu mai mintă. Şi, dacă au timp, să se gândească la ţărani, să avem unde să ne distribuim marfa la un preţ echitabil. Să nu mai iau pe mere ce dau pe pere. Că n-am ieşit la prăşit că n-am ce face acasă..."

În comuna Bărăganul, Brăila, doi bătrâni de 70 de ani stau sub soarele încins de prânz. "Nu lăsăm pământul de izbelişte, sper să-l scoatem din nenorociri", spune bărbatul. Pentru că nu fac faţă singuri, iar din familie n-au ajutor, pun oameni cu ziua să muncească pământul. "Le dau 35 de lei pe zi, o masă, cafea şi ţigări. Că altfel nu vine nimeni. Avem 70 de ani şi încă mai tragem, ce să facem? Peste o lună, trecem la praşila a doua. Dar ce folos atâta muncă dacă n-avem preţ la floare, la porumb? Am 4 tone de boabe acasă, dar cum să le dau cu 40 de bani kilogramul? Mai bine cresc animale cu ele. Ne-au dat 110 euro la hectar subvenţie, dar nu ne ajung. Dăm bani şi din pensia noastră de 5 milioane 500. La cules, am campanie cu toate neamurile. Toamna facem ogoarele, iar tractoriştii ne iau cam 2 milioane la hectar. Ne descurcăm greu, ţăranul e la pământ."

Ceva mai încolo, de la umbra unui copac, se aude un radio portabil, mierlele cântă, o Dacia veche se coace în miros de benzină pe drumul prăfuit dintre terenuri. Doi fraţi, Costel şi Vasile transpiră pentru peticul de vie pe care chinuie o mârţoagă. "Vezi, mă să nu bagi în butuc", dă sfaturi tardive nea Vasile când prăşitoarea se poticneşte. Supărarea lor se îndreaptă spre cei care au asociaţii şi jupoaie proprietarii. "Aurele, ăştia la noi dau cam 20% din ce iese, nici un sfert", spune nea Vasile între două "dieeee", târându-şi cizmele de cauciuc în aerul încins al amiezii.

La Scânteia, în Iaşi, munca are acelaşi ton resemnat. Stan Vişinescu, cu sapa la datorie pe cele trei hectare cultivate cu legume, explică soarta agricultorului lovit de resemnarea mioritică: "Asta e. Trebuie să ne chinuim cu ceva. Muncim de subzistenţă, să avem de azi pe mâine", spune bărbatul sprijinit în sapă.