"Când mă doare, pun tămâie şi mă rog la Dumnezeu!"

Tensiunea şi reţeta. Misiunea medicului din sat se încheie. Doar cei care pot merge kilometri întregi, până în centrul comunei, dau ochii cu doctoriţa. Accesul însă e limitat şi cu programare. Până la ora 3:00 după-amiaza. Un minut mai târziu şi soarta ţi-e pecetluită. Fie ai de suportat durerea până dimineaţa, fie trebuie să faci temenele la vreun vecin să te ducă la oraş. Oamenii în vârstă, neputincioşi, majoritatea celor din comuna Mădulari, Vâlcea, nu există pentru medicul de familie, decât sub forma unor nume trecute pe hârtie.

În seara aceea avea nevoie de ea ca de aer. A strigat disperat la poarta femeii de nenumărate ori. Doar lătratul celor şapte câini care băteau pământul din ograda medicului se auzeau. Din stradă, lumina ce se zărea din casă sfida parcă suferinţa omului. Băiatul său, de numai 1 an şi ceva, avea febră puternică, bătăile inimii abia dacă se auzeau. "Era cam 8:00 şi jumătate seara. Am sunat la Salvare, dar nu a venit. M-am dus la medicul de familie, care locuieşte în comună, dar nu a fost chip să răspundă. Până la urmă, am sunat un coleg de serviciu şi l-am rugat să mă ducă cu maşina în oraş, la spital. Când am ajuns acolo, medicii au fost surprinşi să afle că doctoriţa din comună nu i-a dat primul ajutor. Aici, după ora 3:00, mori cu zile. Nimeni nu-ţi mai răspunde. După ora asta, bolile nu tre' să se mai agaţe de tine".

Dorian are 37 de ani şi este consilier la primărie. Nu a fost sedinţă la care să participe şi să nu se plângă de atitudinea medicului. Teama însă că ar putea rămâne fără nici un medic le îngheaţă vorbele pe buze locuitorilor comunei Mădulari. Ştiu de la vecinii lor din Mitrofani cât se chinuiau pentru a putea face rost de o reţetă în urmă cu un an şi jumătate, când erau ai nimănui. Medicul tânăr, cu care cred că i-a binecuvântat Dumnezeu, e pentru ei ca un medicament bun la toate. Vine o zi dimineaţa şi o zi după-amiaza. Nenumăraţii ani trăiţi fără să aibă vreun doctor prin preajmă îi fac acum să se mulţumească cu programul ăsta, cu o tensiune luată şi cu o reţetă. "E tânăr, maică. Ne e drag de el. Face naveta de la Drăgăşani, mai bine de 15 kilometri. Ne e teamă să nu se strice căruţa şi să nu se plictisească.

Acum e tânăr, are putere, dar mai încolo, ştim noi...", se vaită tanti Ioana, o femeie rotofeie de 64 de ani, care abia reuşeşte să se ridice de pe banca din curte. Picioarele umflate, ca nişte butuci, o ţin de cele mai multe ori pe loc. Se roagă de câte un vecin cu căruţă să o ducă la dispensar pentru a-şi lua medicamentele. "Îi mulţumim şi noi medicului, cum se face pe la ţară, ba cu un ou, ba cu o pasăre", povesteşte femeia şi-şi frecţionează piciorul beteag.

Pe drumul prăfuit, de ţară, tanti Elena păşeşte cu greu. În spate şi-a agăţat bocceluţa cu câteva pâini şi o flanea mai groasă, pe un băţ subţirel. Până acasă are de străbătut mai bine de 6 kilometri. Nu vine prea des în centrul comunei Mădulari, acolo unde se află şi dispensarul. Medicamentele pe care trebuie să le ia, lună de lună, ce o mai urnesc de acasă. Azi a avut întâlnire cu doctoriţa. "Tre' să fii spăşit când te duci acolo. Nu suportă să audă un zgomot şi nici să îţi spui suferinţele. Nu pune mâna pe tine. Îi zici că te doare piciorul, îţi zice: «da' nu mai merge, stai pe scaun», te doare o mână, «roagă bărbatu' să te tragă».

Îţi dă reţeta în funcţie de analizele pe care le-am făcut la Drăgăşani şi atât. Nu stă de vorbă cu tine. E răutăcioasă şi nu ştim de ce, că are bărbat tânăr", râde femeia cu gura până la urechi. I se zăresc gingiile în care stau înfipţi doar câţiva dinţi mâncaţi de carii. De azi de dimineaţă este pe drum. De la medicul de familie a ţinut drumul direct la Drăgăşani, pentru a-şi cumpăra medicamentele. Farmacie nu există în sat. Nici dentist. "Când mă doare vreun dinte, pun niţică tămâie. Şi mă rog la Dumnezeu să îmi treacă. Într-o noapte am păţit o durere, parcă mai mare ca atunci când am născut. M-am perpelit toată noaptea. Pe cine să chemi? Medicamente nu aveam. Abia dimineaţa, când au ieşit vecinii de prin casele lor, au luat o aţă şi mi-au tras măseaua", îşi aminteşte femeia.

Cele şase sate care formează comuna, aşezate pe trei dealuri, nu au fost luate la picior de doctoriţa Enache niciodată. Mai ales acum, de când are o asistentă, nu se urneşte de pe fotoliul moale, pe care ne-a poftit, în "oficiul în care ne odihnim şi noi", după cum ne-a spus, pufăind din ţigară. Este ora 12:45 şi dispensarul este gol. Nici un pacient. "Am avut grijă să-i educ pe oamenii ăştia. Trebuie să ştie că nu mă pot deranja când vor ei. Am şi io program. Azi a fost zi de reţete, au venit de dimineaţă, de-aia nu este nimeni", justifică doctoriţa pustiul din camera de aşteptare. Pe cele două canapele ceauşiste, femeia de serviciu a aşezat două pături. Pe biroul nou, achiziţionat de primărie, tronează un laptop. În cabinet nu există decât un stetoscop şi un tensiometru.

"Am primit în urmă cu ceva timp un dioptron şi un glucometru cu care măsuram glicemia, trigliceridele şi colesterolul. Testele a trebuit să le plătesc. 5 milioane de lei vechi. Nu am apucat să îl folosesc foarte mult, că s-a stricat. Drept să vă spun, m-am bucurat tare mult. Oamenii veneau şi nu plăteau. Mi-am zis: «Domne', dar nimic nu mai e gratis. De ce să profite ei de aparat şi să nu plătească?». Oamenii ăştia cred că totul li se cuvine. Au mai fost ocazii în care puteam să aduc şi un ecograf. Dar am zis că nu se merită", spune cu nonşalanţă medicul comunei cu peste 1.800 de oameni. "Acum, hârţoagele contează. Când te controlează, nu te întreabă câţi morţi ai, ci câte pagini ai scris la rapoarte. Aşa că, după 14 ani de activitate, m-am învăţat şi io să nu-i mai iau atâta la puricat. Oricum, s-au mai emancipat şi femeile. Gravidele îmi cer trimitere să facă ecografie 4 D. Măi, să fie al naibii, mi-am zis, iete acum, vor să fie moderne. Dacă toată ziua stau la televizor...", râde zgomotos şi îşi aranjează cerceii mov, asortaţi cu rochia şi cu unghiile lungi.

Nea Gheorghe scrutează zarea. Se sprijină în baston şi reuşeşte să facă doar câţiva paşi. La medic nu a mai fost de mai bine de 10 ani. Din satul Bălşoara musai să mergi vreo 7 kilometri pentru a ajunge în centrul comunei Mădulari. Drumul poate fi străbătut de orice fel de maşină, dar singurul autobuz care circulă este cel care transportă copiii dimineaţa. Pe nea Gheorghe nici asistenta, nici doctoriţa nu l-au vizitat niciodată, deşi însuşi cadrul medical recunoaşte că "teoretic ar trebui să fac zilnic câteva ore de teren, dar îmi este greu, că sunt multe sate, mulţi locuitori şi nu mi-ar ajunge timpul să mai stau la guri căscate". Ştie că de pe urma oamenilor înscrişi la ea salariul ei s-a mărit considerabil, însă vina o poartă tot "amărâţii" care nu vor să vină "din comoditate".

Pesemne că nu le-a văzut niciodată pe tanti Floarea, o femeie de 76 de ani, care, din cauza reumatismului, a ajuns să facă doar câţiva paşi "până la toaletă", după cum ne povesteşte ea, sau pe tanti Mărioara, o femeie cu ochi trişti, care la 80 de ani se teme să nu fie lăsată să putrezească în casă, fără să ştie cineva că a murit. "Ne rugăm de copii sau de vecinii mai în putere să ne ia şi nouă medicamente, atunci când se duc în oraş. Dacă nu ar fi ei, aici ne-ar găsi morţi. Ambulanţa vine foarte greu iarna, iar acum, pe timp frumos, trebuie să aştepţi şi o oră, chiar şi mai mult, dacă necuratul îşi bagă coada şi te apucă vreo durere în miezul nopţii." Tanti Constanţa îşi şterge lacrimile. Suferă cu inima, cu plămânii, iar fierea îi amărăşte în permanenţă gura. Cum o cuprinde vreun junghi, cum se repede la punga cu ceaiuri. Sunătoarea, teiul şi leuşteanul sunt de bază.

Pentru durerea de cap îşi pune nişte felii de cartofi tăiaţi, înfăşuraţi în vreo batistă, iar pentru dureri în piept încinge într-o cârpă, pe sobă, o mână de sare. De 24 de ani, de când a născut-o pe fiica sa, nu a mai dat pe la dentist. În urmă cu trei ani, lucrarea pe care şi-o făcuse i-a picat, măcinată de o bucată de carne mestecată cu poftă de Crăciun.
În iarba grasă, crescută pe la poartă, Cristian şi fratele lui, Alexandru, s-au luat la trântă. Mama îi cheamă la masă. Din cele 6 milioane pe care le câştigă soţul ei din munca ogorului, le ia copiilor "tot ce-i mai bun şi mai sănătos. Am grijă de ei, că tare mi-e frică de doctori. Dacă păţeşti ceva, nimeni nu te salvează. În permanenţă am în casă aspirină şi algocalmin, măcar să ne calmeze durerea. Doctoriţa nu a venit la copii, nici când s-au născut, nici pentru a le face un vaccin. Ţin minte că o săptămână întreagă a plouat atunci. Şi am rugat-o să vină dumneaei cu maşina primăriei, că nu puteam să-i duc în cârcă atâţia kilometri. Nu a vrut. Până la urmă, i-am urcat într-o căruţă şi m-am dus cu ei. Am ajuns târziu, dupa 4:00. Uşa dispensarului era închisă. Ne-am continuat drumul până în Drăgăşani. Şi ploua de aveai senzaţia că se rupe Cerul..."