Ouăle – pe chiloţi, pieile – la câini, muncă pe brânză

Garduri joase de piatră, case dobrogene cu cerdac şi păşuni ce se ridică dinspre albia satului în sus pe dealuri. Tufani, Independenţa, Constanţa. Oamenii de pe-aici îşi petrec zilele între maşina de dimineaţă ce vine de la căşăria din Pietreni să adune laptele (doar pe cel de vacă şi de capră, că pe-ăla de oaie nu-l iau), drumurile la "cişmele" (izvoare pietruite), după apă, şi maşina din oborul de la Independenţa, ce trece prin sat duminica de adună ouă pe haine. Reuşesc să supravieţuiască doar cu ajutorul animalelor din bătătură pe care le hrănesc cu ce răsare, dacă dă Dumnezeu ploaie, pe pământurile cu care-au fost înzestraţi după '89. Tufani e locul în care oamenii au produse: carne, lapte, brânză, unt şi ouă - dar n-au ce face cu ele, că n-au cui le vinde.

Curtea umbrită a Mariei Sanda se lasă într-o parte, spre dereaua ce trece pe lângă biserică. Are câteva găini şi doi porci. A avut şi două vaci, însă le-a vândut anul trecut, că din ce lua de pe urma lor nu plătea hrana pe care le-o dădea. Femeia e cătrănită. Mai târziu aveam să-mi dau seama că tot satul e. Cu o seară înainte se anunţaseră măsurile anticriză. Reducerea pensiilor şi a subvenţiilor îi macină rău. "Soţul are 6 milioane. Dacă mai iau şi din ei... ne săturăm!", dă Maria cu obidă din cap.

Şi preţul laptelui, în scădere, e motiv de nemulţumire printre săteni. "Ce să câştigi de pe urma animalelor?", mă întreabă Elena Sanda, turnându-mi într-o cană suc roşu dintr-un bidon de 5 litri. "La 50 de bani cât îţi dau ei (căşăria de la Pietreni) pe litrul de lapte? Astă iarnă a fost 70 de bani, apoi 60, acum 50, de la întâi (n.r. - 1 iunie) or să-l ia pe 40 de bani." Ca într-o veritabilă economie de piaţă, cumpărătorul stabileşte preţul. Că e singurul din zonă. "Două-trei milioane primim pe laptele dat la cisternă într-o lună. Cu ei (n.r. - cu banii) lucrăm pământul, că ne-au împroprietărit după numărul de copii." Au patru hectare. Două cu ovăz, două cu porumb. "Şi sămânţa tot din banii de lapte o luăm. Ce se face dăm la animale, dacă nu se face, cumpărăm, că nu poţi să le scoţi din iarnă doar cu coceni. Vacile sunt la văcar şi acolo plătim câte 30 de lei de vacă pe lună. Plătim taxa de păşunat..."

Elena Sanda e ceva mai avută, are trei vaci şi-o viţea, un cal, un mânz, patru porci şi 50-60 de păsări. Porcii îi creşte pentru consumul propriu, că-s patru adulţi în casă: ea, soţul şi băieţii. "Un porc mă ţine maximum o lună jumate-două. Vara nu tăiem, că se strică. Tăiem unul toamna, unul de Crăciun şi de Paşti, că n-am avut bani de miel. În rest, păsări." Banii sunt problema familiei, că cei care vin nu ajung niciodată şi o duc din datorie-n datorie. "Şi noi suntem destul de bine!", zice femeia, "faţă de alţii care n-au pământ, că-s tineri, sau l-au vândut şi de-aia nici nu prea au animale, de se duc cu burta goală şi sapă la alţii."

Nici ouăle n-au cui le vinde, că toată lumea din sat are păsări. "Vine duminica o maşină de la obor din Independenţa şi le adună. Le socotesc la 30 de bani oul şi oricum
nu-ţi dau bani pe ele, ci chiloţi, şosete, maieuri, ciorapi, ... patru ouă perechea de chiloţi. Asta e!", ridică ea din umeri. Dar curentul nu-l pot plăti cu ouă, şi când vine factura "dau fuga la un pensionar din Furnica, de peste deal, de mă împrumut. Îi dau banii când îmi vin de pe lapte". Cu apa ei se descurcă mai uşor, că şi-au făcut fântână în curte, dar cei mai mulţi localnici se duc cu bidoanele la cişmele sau cu animalele la jgheab.

De două ori pe an, veterinarul de la Independenţa face analizele păsărilor şi animalelor. Pentru o găină e 30 de bani analiza, pentru o vacă - 5 lei. În rest, mai vine o dată la două-trei luni. "Şi veterinarul nu ia altceva decât bani. Bine, că aşteaptă şi un an omul să-i plăteşti."

Nea Dumitru Rămboacă şi-a dărâmat o bucată de grajd şi acum se munceşte să-l încheie. Sătenii i-au sărit în cap că are grajdul lipit de gardul bisericii, aşa că, de gura lor, s-a conformat. Oamenii de-aici sunt la curent cu ştirile, televizorul e singurul lux pe care se chinuiesc să-l păstreze ş-acum află de-acolo numai veşti de ocară. "Dacă n-aveam pensia, nu mai aveam curent de mult. Am 460 de lei de la CAP, că am muncit acolo de la 10 ani." Acum are 70. "Dacă mi-i ia şi pe-ăia... Ducă-se! Muncesc, iau pe lapte 50 de bani", oftează, "e bună viaţa la ţară, dar asta-i coconia noastră", îmi arată el, zâmbind, mâinile bătucite. "Subvenţiile? Anul trecut au dat banii în iulie. Păi, aşteptam până-n iulie să pun porumbul? Gata, de anul trecut l-am dat în arendă, că munceam, plăteam arat, discuit, semănat, cosit, treierat, două vaci le-am băgat în pământ (n.r. - le-a vândut şi a plătit lucrările), că, dacă dau ăştia subvenţii, măreşte preţul şi ăla care ară, şi plouă, nu plouă, el tot îşi ia pâine, că are banii în buzunar, dar eu, dacă nu plouă, ce fac? Aşa, de bine, de rău, am luat 400 de kile de grâu pe hectar şi am avut ce le da la animale."

În afară de cele două vaci, mai are doi porci şi-un cal. Şi păsări, desigur. Le-a chemat de pe malul gârlei, unde ciuguleau prin iarbă, şi le-a aruncat câteva mâini de boabe. "Mi-s dragi", spune omul, arătându-şi într-un zâmbet dinţii mici şi albi. Îşi făcuse cu nevasta socoteala ca de Crăciun să vândă un purcel, "să ne facem Sărbătorile". Dar n-au avut cui. L-au vândut abia după Paşti, cu 7 milioane. "Acum vor să mărească şi taxele pe pământ. Păi, de la noi scot ei bani?" "E greu pentru ăia care au copii, că se duc la şcoală, au nevoie de bani, nu poţi să le dai ouă", zice şi femeia lui. "Dacă aveam copii de şcoală, acum le spuneam să se ducă să le vândă. De unde bani dacă nu-i comerţ?" Îşi face cruce când aude cât e oul la supermarket şi încă două când aude cât e laptele.

Amintirea vremurilor ceapiste e încă vie şi dulce în mintea bătrânului. "Atunci nu puneam bucate în pământ. Munceam, că nu m-a apucat niciodată ora 4:00 dimineaţa în pat, eram în zootehnie, îmi făceam norma, şi banii erau ai mei. Duceam ouăle la magazin şi, după ce le treceau printr-un cerc, le puneau preţ. Luam orice pe ele... şi gaz de lampă. Acum, mai dăm 10-20 de ouă când vine maşina de la obor, de ne luăm şosete şi chiloţi. Altfel nu le putem valorifica."

Fostul CAP e încă în picioare. După Revoluţie l-a cumpărat un om din sat. A făcut în el un butic, dar l-a desfiinţat, că n-a mai mers tot vânzând pe datorie. L-a cumpărat anul trecut Primăria, ca să aducă în sat un medic, un poliţist, că se fură animale. Nu demult, unui sătean i s-a furat vaca din grajd. A doua zi i-au găsit oasele, capul şi pielea în pădure. Ba unuia i-au luat şi scroafa de lângă purcei.

Cândea Constantin are 50 de oi. Pe lângă ele mai creşte cinci vaci, 10 porci şi păsări. E unul dintre cei mai înstăriţi din sat, dar şi el are probleme. "La noi nu ia nimeni laptele de oaie. Îl încheg şi mă duc să-l vând pe la particulari cu 10 lei kilul." Şi-a făcut el o reţea de clienţi, dar tot îi rămâne-n plus. "Iau oameni la sapă cu ziua, la nutreţ, la scos gunoiul din grajd, şi-n loc de bani le dau lapte şi brânză. Tunsul oilor mă costă laptele pe o lună, iar lâna nu o ia nimeni. Pentru hrana animalelor, omul a luat opt hectare de pământ în arendă. "Dacă nu se face, trebuie să vând oile, să plătesc grâul proprietarilor."

Se lasă seara, oamenii de prin sat încep să se adune pe la porţi, aşteptând vacile. Toţi comentează politica asta, făcută parcă pentru exterminarea lor. "E bătaie de joc!", spune Ana Sanda (în Tufani, juma' de sat e Sanda!), o femeie de 35 de ani. "Să taie banii la parlamentari, nu la ţărănime", spune un bărbat cu capul în palme. "La noi nici nu găseşti de muncă. Te mai iau la sapă cu ziua şi-ţi dau 35 de lei pe zi, asta dacă nu te plătesc în produse." E Volan Valeriu, a avut şi el de muncă odată, ca mulţi alţii de pe-aici, acum are un cal şi-o capră. "Mă pun jos, în faţa unui jipan, îmi torn ş-un kil de ţuică pe gât. O să zică: «era beat» şi gata. Suntem terminaţi. Nici un ou n-ai unde să-l dai. Câte haine să mai cumperi? Măcar dacă ar da un zahăr, ulei, orez pe ouă. Dar pe astea vor bani."
"Am dat 23 de milioane pe o vacă", spune şi-o bătrână, tanti Maria, cu lacrimi în ochi, "ca s-o duc de azi pe mâine. Mai bine-i puneam acolo, să-i am când m-or duce la «doi salcâmi»".