"Să ne-aduceţi şi nouă pastile! Mai pe jumătate, mai pe sfert!"

"Veşnicia s-a născut la sat", spunea filosoful. Adevărat. Sătenii sunt veşnic săraci, veşnic bolnavi şi veşnic ignoraţi. Durerea, la sat, e veşnică. Pentru că, la sat, n-ai de unde să-ţi iei nici măcar un banal Algocalmin.

Pe tanti Maria Urs o chinuie de vreo săptămână "o păcătoasă de măsea". Stă în faţa porţii, cu mâna la falca umflată, şi se uită în lungul drumului. "Unde-o veni ziua aia să văd şi eu alinarea? Că nu mai ştiu cum e să nu te doară... Dacă nu e capu', e măseaua, şi când nu mă doare păcătoasa asta, mă ia şalele", zice cu obidă. Nepoată-sa, o copilă de 8 ani, o mângâie pe batic - "Mai pun, mamaie, nişte spirt pe batistă?". "Ba, dă-l să-l beau, să scap odată!", aproape plânge bătrâna.

Comuna Mitrofani din judeţul Vâlcea e la doar 12 km distanţă de Drăgăşani. Are case frumoase, construite de tinerii care au emigrat în Italia, la muncă. Nu-i un cătun izolat, n-are drumuri impracticabile. Şi totuşi, aici, dacă ai vreo durere, fie alergi prin vecini după vreo pastilă, fie-ţi faci un ceai şi te rogi la Dumnezeu să-ţi treacă. Pentru că, la Mitrofani, oamenii n-au avut niciodată o farmacie.

"Io am reţetă, da' de unde să-ţi iei medicamente?", zice o vecină venită la poarta Mariei Urs. "Ioana mă cheamă, aşa să scrieţi. Am nume urât, nu vi-l spun... Da, ba de ce? E numele meu! Mă cheamă Căcărează. Căcărează Ioana. Şi am 67 de ani. Şi scrieţi că sunt cu inima şi cu tensiunea. Şi că noi n-avem farmacie!", începe ea să vorbească repede. Are noroc tanti Ioana, că are copii la oraş. "Mi-aduce fetele de la Drăgăşani pastilele. Vine o dată pe lună, ia reţeta şi mi-aduce. Ce m-aş face fără ele... Da' unde vreţi să semnăm?", întreabă, stârnindu-ne o grimasă de uimire. "Păi pentru farmacie! N-o faceţi? Hai, că io semnez, semnează şi Marioara... Nuţico! Asta e cumnată-mea, şade colea... Nuţico! Hai, că ne face farmacie, semnează la doamna aicea!", începe ea să strige, ca să adune cât mai multe semnături în favoarea înfiinţării unei farmacii.

În nici 5 minute, la poarta femeii se mai adună trei vecine. "Eu am bărbatul cu artroză. Abia mai merge", începe să povestească Viorica Oncescu. "Eu am cu inima!", zice şi Maria Norişor. "Să ne faceţi, mamă, şi nouă o farmacie aicea. Poa' să fie şi mai devale, lângă dispensar, că om merge noi până acolo, decât pân' la Drăgăşani. Că dacă pleci la oraş, ai pierdut o zi de muncă... Şi banii... Că maşina pleacă d-aci dimineaţa şi vine seara... Hai, dă să semnăm, trece-mă şi pe mine, şi pe omu' meu. Îl cheamă Norişor Niculae, scrieţi acolo!".

"Să vă mai zic io nume, sau să mai chem nişte vecini?", ne întreabă tanti Maria Urs. "Hai, că bine ne-ar prinde! Ne ajutaţi şi pe noi... Poate ne daţi şi mai ieftin ca la oraş..." I-am lăsat femeii o folie de calmante, pe care o aveam prin geantă, după ce le-am explicat că noi nu le putem face farmacie. "Bogdaproste, să-ţi răsplătească Dumnezeu! Da' cine, mamă? Cine?"

La Izvoraşu, satul de după deal, oamenii nici nu se gândesc că cineva le-ar putea face lor, acolo, o farmacie. "Aicea sunt 20 de familii, doamnă... Da' măcar la Mitrofani să facă, tot e mai aproape ca Drăgăşaniul", spune Viorel Niculae. Are 45 de ani şi cară două găleţi pline ochi cu apă de la fântână, pentru oamenii pe care-i are la coasă. "Eu sunt om în putere, nu prea mă supără multe, da' am şi eu copii... Uite, pe aia mică a durut-o gâtul luna trecută, a trebuit să mă duc până la Drăgăşani după pastile. M-am suit în autobuz şi m-am dus, da' ăştia bătrânii ce să facă? Că ne mor pe drumuri, aşa... Mai aveam o farmacie la Suteşti, da' aia-i şi mai departe ca Drăgăşaniul. E la 18 kilometri. Şi tre' să ai maşină, că nu e autobuz".

Într-una dintre grădinile dintre case, tanti Tudora şi nenea Costică ară cu plugul la care au înjugaţi doi boi. Femeia povesteşte că are o fiică la Bucureşti, "e doctoriţă". Are 72 de ani şi zice că n-are probleme cu medicamentele. "Sunt hipertensivă, dar îmi aduce fata, când vine, de toate. E, dacă mi se termină şi n-a venit ea... mai beau un ceai. De urzici, de titineasă... De ce-avem şi noi. Că bălării sunt, slavă Domnului!" Constantin Mazilu are 71 de ani şi nu-i place să se plângă. "Doamnă, la noi în sat aşa a fost de când sunt eu, de când sunt bunicii mei. N-a fost farmacie. Mergea lumea la oraş şi cumpăra, sau bea ceai de plante. Şi acuma la fel. Şi eu am reţetă, şi mă duc la Drăgăşani şi o iau. Vin nepoţii, mă sui în maşină şi mă duc. Aicea nu-i ca la oraş, să ai tot luxul...", explică bătrânul. În anul de graţie 2010, pentru ţăranii din Izvoraşu, "luxul" înseamnă o farmacie...

Nici la 10 km mai încolo lucrurile nu stau altfel. În comuna Mădulari, oamenii nu mai au farmacie de peste 10 ani. "Ohooo! De când a murit bietu' domn' doctor Neamţu nu mai e farmacie aici. Dumnezeu să-l ierte, că om bun a fost. El a făcut farmacia şi o ţinea. Ne era şi nouă mai uşor", povesteşte doamna Elena, de 72 de ani. Abia ce a ajuns în sat de la Râmnicu Vâlcea, unde a fost să se opereze. "Mi-a dat şi reţetă, acuma trebuie să iau medicamentele. Da' le-am cumpărat de la Râmnic." "Eeee, mata ai noroc, că suntem noi", zice Constantin, nepotul femeii. "Păi, da mă, mamă... Că aici sunt mulţi bătrâni... Până ajung ei la oraş...", dă din mână femeia, ca şi cum ar spune "trece-o veşnicie".

Satul Bălşoara e la vreo 2 km de centru comunei Mădulari, dar pare rupt dintr-o fotografie de muzeu. Pe uliţe e linişte. Se-aud doar câinii, care latră la străinii ce îndrăznesc să tulbure locurile. În spatele unui gard mic, într-o casă joasă, se iţeşte un cap înfăşurat în batic. "Aţi venit cu ajutoare?", ne întreabă Margareta Dimulescu, după ce ne răspunde la bună ziua. Are 75 de ani şi abia se mişcă. Soţul ei, Cicerone, cu 10 ani mai în vârstă, e aproape ţintuit la pat. "Artroza, măicuţă. Asta ne mănâncă...", explică plină de tristeţe femeia. Bătrânul are picioarele înfăşurate în şosete medicinale.

Tocmai a fost operat. "La Râmnic. Ne-au dus copiii", zice tanti Margareta. Îşi dă ochii peste cap şi dă din mână a lehamite când o întrebăm de farmacie în Bălşoara. "Aicea n-a fost, mămică, niciodată. Era pe vremuri, la Mădulari, da' a închis-o. A murit doctoru', Dumnezeu să-l ierte... Da' cu medicamente aţi venit?", întreabă cu speranţă. Scotoceşte într-o pungă din plastic, pe care stă scris numele unui mare supermarket. "Uite, toate astea le iau eu. Cu reţetă. Şi astea, le ia omu' meu", zice, scoţând de sub pat altă pungă albă. Sunt medicamente pentru inimă, pentru tensiune, pentru digestie, pentru circulaţie... "De la Râmnic le luăm. Dăm banii la copii şi ni le ia ei. Da' sunt scumpe, mămică. Din oleacă de pensie mai rămâi cu nimica. Să ne-aduceţi şi nouă aicea medicamente. Mai pe jumate, mai pe sfert... Că e greu cu bătrâneţea asta bolnavă".
Tanti Margareta rămâne ţintuită în poartă. "Sănătate, mămică, şi să nu ne uitaţi. Să ne aduceţi, mamă! Că bine-ar fi!", strigă în urma noastră.