Din însemnărilezilnice ale lui Constantin Argetoianu (60)

Marţi, 17 martie
„Au distrus complect uzinele Renaut şi Peugeot (Ford) şi au amorât o mie de oameni. Dar ura francezilor împotriva nemţilor e atât de mare, încât parizienii care n-au fost atinşi de bombardament nu se sfiau să se bucure de cele întâmplate... «Sale coup pour les Boches» – i-au spus mai mulţi. La Paris sunt lipsuri mari şi numeroase – nemţii au luat tot. Şi ce n-au luat cu hapca au cumpărat. Nu se mai găseşte vin, în Franţa, e de necrezut! O sticlă de şampanie e o raritate... Şi în Italia, povesteşte Puricelli, mizeria şi nemulţumirea merg crescând. «Ou est fatigué de la guerre...» Ca să-şi îmbrace copiii, italiencele au nevoie de «puncte», dar fasciştii pot să-şi procure cum vor, şi fără nici o restricţie, cizme şi uniforme... Toată lumea e sătulă nu numai de război, dar şi de fascism, şi vrea pace, şi vrea să scape de tirania cămăşilor negre...

O spune un prieten intim al lui Mussolini şi fascist de frunte! Despre Duce, Puricelli spune numai bine, dar înjură pe toţi miniştrii lui, în special pe Ciano... Nu poate suferi nici pe Hitler (câte s-au schimbat în mintea ita­lienilor!) şi e convins că, dacă Hitler şi Churchill ar dispare, s-ar putea sfârşi războiul numaidecât. Vorbind cu Mussolini, de curcând, Puricelli i-ar fi spus că oamenii se pot guverna numai cu dra­gos­te şi blândeţe, dar că Hitler e numai ură şi violenţă şi Ducele ar fi fost de acord cu dânsul ... Mă cam în­doiesc! Italienii nu mai pot suporta privaţiunile. Sunt foarte supăraţi fiindcă le-am făgăduit grâu şi nu le-am dat... De unde să le dăm, dacă ni l-au luat nemţii. Fără grâul nostru, Puricelli pretinde că italienii vor muri de foame...

Şi la Berlin a început să se simtă lipsa de alimente. La cele 2 zile pe săptămână fără carne, la cele 2 «Eintopftag» (un singur fel pentru ziua întreagă) pe lună, s-au mai adăugat 2 «Front-Tage» pe săptămână, în care nu se mănâncă decât nişte găluşte de făină amestecată cu tot felul de «Ersatzuri». Până acum, se putea mânca destul de bine în două-trei restaurante (Horcher, Bristol, Eden) deşi foarte scump – dar nici în acestea nu se mai găsesc decât porcării... O spune Gogu Georgescu, capelmaistrul filo-german! Pare că toată mâncare o consumă soldaţii, care, ei, sunt bine hrăniţi. Şi tot vinul adus din Franţa, îl beau tot ei probabil – căci pentru populaţia civilă nici vin nu se mai găseşte... Am întrebat: «Se vai­tă oamenii?» Mi s-a răspuns: «Nu. To?i aşteaptă vic­toria finală, pe care o cred apropiată – şi-şi strâng cureaua!»

Miercuri, 18 martie
Creşterea Dunării a luat proporţii catastrofale. Apele au ajuns la 9m 16 peste normal. Cea mai mare creştere înregistrată, de când există la noi Serviciul Apelor a fost înregistrată la 1897:
7 m 80 peste etiaj. Se zice că în 1856 ar mai fi fost o mare creştere, dar pe vremea aceea nu aveam măsurătoare. În Giurgiu, apele au invadat cartierul dintre gară şi piaţa Centrală, ceea ce nu s-a văzut niciodată. Ce are să ne mai trimită Dumnezeu, să ne pedepsească? În noaptea de luni spre ieri, s-a în­re­gistrat la Bucureşti şi un cutremur de gradul I, cu epicentrul la 160 de kilometri, probabil în Vrancea... Termometrul, noaptea tot în jurul lui zero grade. Ziua se mai încălzeşte. Azi-dimineaţă, bru­mă straşnică... Nici în America nu pare că e mai bine: un uragan a devastat centrul Statelor Unite. Sunt peste 100 de morţi, 600 de răniţi şi mii de case distruse. Şi acolo sunt oamenii răi...

Pe frontul rusesc, neîntreruptele atacuri sovietice s-au prăbuşit toate cu foarte mari pierderi. Tancurile şi avioanele bolşevicilor, distruse, se numără cu sutele, iar morţii, răniţii şi prizonierii cu miile. Generalul Iarnă pare că a fost definitiv învins de nemţi, cu toată ultima lui sforţare din zilele trecute, în care termometrul s-a coborât iar până la – 35 de grade... Generalul Mac Arthur, tenacele apărător al ultimului colţ din Filipine, a sosit în Australia, unde a fost numit comandant al forţelor americane debarcate acolo şi care au să mai debarce. Această numire dovedeşte că rezistenţa în Filipine e terminată şi că Australia e grav ameninţată de japonezi. La Berlin, atenţia cercurilor diriguitoare e îndreptată spre Orientul Apropiat. Se urmăresc cu viu interes mişcările de trupe sovietice din Iran, spre graniţa turcească şi reacţiile din Turcia.

Trupele ruseşti au coborât din regiunea Tebris-ului spre sud şi după ce au trecut de lacul Urmia, s-au împărţit în două coloane: una a pornit spre vest, a trecut graniţa Irakului şi se îndreaptă spre Mosul — cealaltă a luat direcţia Golfului Persic, de-a lungul graniţei occidentale a Iranului. Nemţii fac mare vâlvă în jurul acestor mişcări, prezentându-le ca încălcări sovietice asupra autorităţii britanice neputincioase. E însă mult mai probabil că înaintarea trupelor ruseşti să fie rezultatul unei înţelegeri, ba chiar a unei cereri a Angliei doritoare să-şi libereze trupele din Iran şi Irak, sau cel puţin o parte din ele, pentru apărarea Indiilor. Că englezii nu pot vedea cu plăcere pe ruşi coborându-se în regiunile petrolifere din Mesopotamia şi de lângă Golful Persic, este iarăşi sigur – şi cedarea supremaţiei lor militare în aceste regiuni dovedeşte la ce «ananghie» a ajuns Imperiul Britanic...

Dar coborârea trupelor sovietice spre sud şi trecerea lor în Irak, a produs mare tulburare la Ankara. Turcii nu pot vedea cu indiferenţă ina­micul lor secular instalat la graniţele ţării, de la Caucaz la Marea Mediterană... Dacă la această îngrijorare faţă de ruşi se mai adaugă enervarea pricinuită de bombardarea Miletului de către englezi (Acum câteva zile mai multe avioane necunoscute au bombardat oraşul Milas (fostul Milet) la sud de Smirna. Cercetările făcute au dovedit că au fost avioane britanice, care se înşelaseră şi luaseră Miletul drept un oraş al Dodecanezului ocupat de italieni să semneze o cerere de graţiere ce i s-ar fi pus sub nas) — se poate uşor înţelege evoluţia politicii turceşti, apropierea de Axă şi zvonurile unei semnări a Pactului Tripartit... La Berlin, nemţii beau lapte!”

Continuarea în numărul următor