Asta-i Zoe, ăsta-i Nicu, care-l marcă pe Tăticu’?

Înainte de 1989, chiar dacă existau bani, de cele mai multe ori nu aveai ce să cumperi. Produsele oferite de comerţul centralizat erau doar cele care nu puteau fi date la export nici măcar în lumea a treia. Importul era inexistent la produsele de consum, aşa că marfa de lux şi contrabandă erau blugii şi sucurile ambalate în peturi de plastic. Nu puţine erau apartamentele cu vitrinele sufrageriei decorate cu doze goale de Coca-Cola printre bibelouri de alabastru.

Paul Cristian Ştefănescu, director al revistei Brand4Brands, îşi aminteşte cum colegii săi de la Şcoala Generală nr. 79 din Bucureşti se delectau cu dâra de parfum fin, străin evident, lăsată de directoare. Femeia era însă, cu adevărat, cineva: soţia nomenclaturistului Tudor Postelnicu, ultimul ministru de Interne comunist. În 1990, Paul Cristian Ştefănescu a pierdut plăcerea aceea olfactivă, pentru că directoarea a dispărut lăsând în urmă-i o legendă care a frământat o vreme minţile şcolarilor de la Generala 79. Din ziarele vremii puştii au aflat că tovarăşa lor directoare, în evenimentele din decembrie 1989, ar fi mers cu o maşină, împreună cu fiul ei şi ar fi tras cu mitraliera în oameni, de pe Podul Grand. Poate de atunci, adolescentul în devenire Paul Cristian Ştefănescu a început să citească presa cu asiduitate.

În clasa a opta, în primul an de tranziţie, mergea dimineaţa la Dristor şi stătea la coadă o jumătate de ceas până când veneau camioanele cu ziare. Cu 2 lei îşi cumpăra toate cele patru cotidiane care apăreau atunci: România Liberă, Tineretul Liber, Libertatea, Adevărul.

Ştefănescu îşi aminteşte despre prima parte a anului 1990 ca despre o perioadă în care, dispunând de bani, oamenii cumpărau aproape orice. Tot atunci, o dată cu valul de mici întreprinzători nestăviliţi de vreo legislaţie, Ştefănescu a avut prima sa iniţiativă privată. În vacanţa de vară a vândut pe-o pătură la târgul Vitan produse pe care nişte prieteni cu paşaport le aduceau din Polonia în schimbul altor mărfuri, româneşti. "Trocul funcţiona foarte bine", îşi aminteşte directorul revistei Brand4Brands. Şi nu numai în România, ci în toate ţările balcanice, fost comuniste.

"În Vitan era ca în Vestul sălbatic. Oamenii cumpărau tot felul de nimicuri doar pentru că până atunci nu se găsiseră la noi. Vindeam casete audio, abţibilduri, carneţele cu ventuză şi cu pix şi cu o femeie goală, pentru lipit pe parbriz, cărţi de joc cu femei goale şi nişte membrane de cauciuc care se lipeau pe portiere, ca protecţie. De un mare succes se bucura carneţelul cu ventuză pe care îl vindeam cu 200 de lei. La fel abţibildurile cu Yamaha, Pioneer, tot felul de autocolante. Erau adevărate comori care te diferenţiau. Foarte mulţi veneau şi... răsfoiau cărţile de joc, se uitau la ele îndelung." Tinerii se dădeau în vânt după abţibilduri cauciucate cu Michael Jackson, Bruce Lee, C.C. Catch, care se imprimau cu fierul de călcat pe tricou. Totul pentru branding personal. În acelaşi scop, puştii luau snopuri de afişe şi autocolante electorale cu Câmpeanu şi le lipeau pe învelitorile caietelor.

În talciocul din Vitan a văzut o singură dată un poliţist, repede alungat de huiduielile bişniţarilor. "«Teroristule, teroristule!», strigau pieţarii". Acolo jocul de noroc "alba-neagra" era la el acasă. "Trebuia să pui o miză de 100 de lei. Mult în vremea aceea! Eu am pariat cu ceasul meu electronic care se oprea la 60 de minute, nu trecea la ora următoare. Am găsit-o pe aia bună, dar m-au dus de nas. Pur şi simplu nu puteai să câştigi. Tocul câştigător era cu capul lui Ceauşescu, cele necâştigătoare, cu odraslele mai mari ale foştilor conducători. «Asta-i Zoe/ Ăsta-i Nicu/ Care-l marcă pe Tăticu'?» era refrenul escrocheriei. Cum nu mi-au dat suta la care mă aşteptam, am dat cu Tăticu' în Dâmboviţa şi am luat-o la fugă pe un maidan."

Cu banii adunaţi în lunile de vacanţă şi-a cumpărat un calculator HC 90 pentru suma de 11.000 lei. Cât trei salarii bune de muncitor calificat în vremea aceea. "Dacă vindeam mai mult, îmi puteam lua garsonieră. Cei 10% cât primeam eu pentru că vindeam marfa reprezentau 4.000 lei pe lună. Tatăl meu, arhitect, câştiga 5.000, îşi aminteşte Ştefănescu. Foştii mei parteneri au acum afaceri imobiliare înfloritoare."

Cum toată lumea se... privatiza, şi familia Ştefănescu şi-a încercat norocul. Într-o zi au reuşit să comercializeze în Piaţa Obor sandvişuri cu salam de Sibiu, strângând până seara mai mult decât câştigau cei doi soţi la un loc, într-o lună. "Din păcate, a fost singura lor iniţiativă de acest fel. Soarta afacerii familale a fost pecetluită de întrebarea retorică a tatălui meu: de asta am făcut noi facultate?"

La Istanbul, oraş pe care l-au vizitat cu Oltcitul proprietate personală, era plin de români, îşi aminteşte Ştefănescu. "Acolo am luat blugi Casuci şi Adidas Torsion cu şireturi colorate în schimbul unor capsule de sifon, pahare de cristal de la Mediaş şi ghemuri de macrame. Dar am plecat cu o mare dezamăgire şi convinşi că turcii sunt cei mai mari speculanţi ai naivităţii româneşti în plină capitalizare. Cum la noi nu exista produsul apă minerală plată, am plecat cu certitudinea că turcii au golit apa cu bule pe care o ştiam şi au umplut sticla cu apă de la robinet."