Casa din Bucureşti a lui Take Ionescu

În aproprierea Pieţei Alexandru Lahovary, pe Strada Tache Ionescu numărul 25 este Institutul de Etnografie al Academiei Române, casa ce îl găzduieşte era reşedinţa unuia dintre cei mai remarcabili oameni politici din istoria României.

În aproprierea Pieţei Alexandru Lahovary, pe Strada Tache Ionescu numărul 25 este Institutul de Etnografie al Academiei Române, casa ce îl găzduieşte era reşedinţa unuia dintre cei mai remarcabili oameni politici din istoria României.
 

Take Ionescu (1858-1922) s-a năs­cut la Ploieşti, sub numele Dumitru Ghiţă Ioan, fiind al doilea fiu din cei patru ai familiei.

Familia Ionescu nu era bogată, tatăl, Ghiţă Ioan, a făcut avere din perceperea taxe­lor, devenind ulterior moşier.

Take ­Ionescu a studiat Dreptul la Paris, întorcîndu-se în ţară la sfîrşitul anului 1881, îşi începe cariera în avocatură. A devenit repede cunoscut atît în acest ­domeniu, cît şi în politică.

În 1884 a fost ales de­putat, iar în 1891, ministru al ­Culte­lor şi Instruc­ţiunii Publice. A reprezentat ­România la Conferinţa de Pace de la Bucureşti, din 1913, ce încheia al II-lea Război Balcanic, obţinînd Cadrilaterul, apoi a fost mi­nistru al Aface­rilor Străine între 1917 şi 1918 şi între 1920 şi 1922, iar numai pentru o lună prim-ministru.

 

"Amator de glorie"

Avocat şi politician abil, renumit pentru discursurile sale care captivau atenţia oricui, Take Ionescu este omniprezent în memoriile şi în jurnalele scrise la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX de prieteni sau de rivali. În jurnalul său, Ion G. Duca scrie că Take Ionescu "era mai presus de toate un fermecător, dar farmecul lui nu izvora atît din inteligenţă, cît din sufletul său. Totul îl interesa şi totul îl pasiona. Conversaţia era de asemenea plină de colorit, amintiri, anecdote, descrieri de-o minunată putere evocatoare".

Dacă Ion G. Duca îl preţuia, Constantin Argetoianu îl considera "amator de glorie, plin de trecuturi şi de sforării, cu gîndul numai la combinaţia momentului, căutînd să se strecoare prin toate greutăţile cu abilitate şi să scape din toate încurcăturile cu faţă curată".

Era adesea imortalizat în caricatu­rile epocii, de altfel din cartea lui George Costescu, Bucureştii Vechiului Regat, aflăm că era poreclit: "Şapte pantaloni, întrucît tatăl său avusese la Ploieşti o abagerie, drept firmă atîrnau pe o sfoară şapte perechi de pantaloni de aba, cu creţuri sau Guriţă de Aur, pentru darul său de a ţine discursuri în Parlament, la întrunirile politice sau ca avocat".
 

Soţiile sale

Pe Elisabeth (Bessie) Richards a cunoscut-o la Paris, în timpul studiilor. Căsătoria a avut loc în Anglia, pe 13 noiembrie 1881, la Brighton şi ­respec­tiv pe 19 noiembrie în biserica greco-or­to­doxă din Londra.

De-a lungul celor 35 de ani de căsătorie, aceasta nu s-a implicat în viaţa publică, rămînînd o prezenţă discretă. O dată cu începerea războiului, Elisabeth (Bessie) ­Ionescu a plecat la Iaşi şi apoi la Londra, unde moare în urma unui accident de călărie.

Rămas văduv în 1918, Take Ionescu s-a recăsătorit cu Adina Cordescu, născută Olmazu, deşi gurile rele, precum Constantin Argetoianu, vorbeau deja în 1917 de o strînsă prietenie între cei doi, diferenţa de vîrstă fiind una considerabilă.

A doua căsătorie a lui Take Ionescu a durat doar trei ani, întrucît acesta a murit la Roma bolnav de febră tifoidă. Văduva sa a devenit doamnă de onoare a Reginei Maria, pînă în 1929, cînd s-a recăsătorit la Paris cu prinţul polonez Jan Korbut Woroniecki.
 

Reşedinţă şi birou

Noua faţadă a clădirii urmează liniile eclectismului francez. Arhi­tectul Louis Blanc a apelat la o abun­denţă decorativă a faţadelor dinspre stradă, elementele ornamentale aproape lipsind pe faţadele dinspre curtea interioară. Cele dinspre stradă prezintă bosaje, cartuşe frumos decorate, iar deasupra ferestrelor ca şi chei de boltă, elemente decorative ve­getale. La etaj, ferestrele înalte au mai multe menouri şi sînt încadrate de pi­laş­trii angajaţi cu capiteluri compozi­te. Bovindoul este decroşat pe întreaga înălţime a clădirii. Cornişa este executată simplu, evitînd riscul de a supraîncărca faţada. Acoperişul înalt à la Mansart are lucarne elegante care corespund fiecărui gol din faţadă.

Alături de profile şi stucaturi, fe­roneria serei, a foişorului înainte de 1917 şi a grilajelor este la fel de importantă în decorarea clădirii, cum se poate observa doar în fotografiile de epocă. Terasa din dreapta intrării a fost adăugată după 1918, cînd s-au realizat lucrările de reparaţie în urma distrugerilor suferite în timpul războiului.

Fără să fi fost foarte luxoase, încăpe­rile casei aveau la parter lambriuri de lemn şi mobilier încastrat, o scară din lemn în spirală urcă la etaj unde era salonul, camera de muzică, un alt birou, dormitoarele, sera, apoi restul încăpe­rilor de la nivelul mansardat al casei.

La parter era anticamera şi biroul unde Take Ionescu primea în audienţă, "unde de jos pînă sus pereţii erau ocupaţi de o bibliotecă fără geamuri", iar lîngă cărţile legate în piele roşie era portretul primei sale soţii realizat de pictorul Mirea. La etaj, din salonul spaţios, larg deschis, cu două coloane din marmură şi pereţi îmbrăcaţi în mătase avea tava­nul pictat de Simonide. Din această încăpere cu mobilă rafinată, tablouri valoroase şi cu două piane Steinway se ieşea direct pe terasă.

La începutul anilor '30, arhitectul Alexandru Zaharia a transformat fostul garaj şi locuinţa şoferului din curtea interioară într-o clădire splendidă, care s-a integrat perfect, pe o parcelă îngustă. Însă după ce s-a con­s­truit blocul Leonida, "care i-a luat tot soarele", Adina Woroniecki vinde această reşedinţă Mi­nisterului de Justiţie în 1935. Consiliul Le­gislativ a avut se­diul acolo pînă în anii 1950, cînd a devenit Institutul de etnografie şi folclor "Constantin Brăiloiu".
 

Autorizaţie de construcţie

În 1897, Take Ionescu cum­păra la licitaţie publică, pentru 83.000 de lei, casa Porumbaru din Strada Cătun. Noului proprietar i se eliberează la 31 iunie 1897 autorizaţia numărul 319 (Arhivele Naţionale, PMB, Serviciul Tehnic dosar 368/1897), conform căreia urma să fie construit un adaos de 62,70 mp din zidărie şi să fie refăcute faţadele dinspre stradă ale vechii clădiri. Planurile sînt datate mai 1897 şi semnate de arhitectul elveţian Louis Blanc.