Chişinău / Să ne amintim de 1 Decembrie: Omorâţi de NKVD pentru tricolorul românesc!

„Nu e simplu să fi spectator” spune jurnalista Stela Popa pe blogul personal. Şi nu este. Mai ales dacă te apuci să dezgropi istorii uitate din anii zomunismului. Şi sunt multe astfel de poveşti îngropate, mai ales peste Prut. Adânc în beciurile securtăţii, în arhivele serviciilor de informaţii sau în ţarina unde oamenii au fost torturaţi şi ucişi precum animalele. 1 Decembrie, o zi sumbră pentru mulţi dintre cei care şi-au pierdut pe aceste meleaguri dreptul de a fi român. O zi pentru care jurnalista în cauză ne propune o întoarcere în timp, 1940, an în care nouă tineri au fost maltrataţi pentru că au arborat tricolorul pe cladirea NKVD din Orhei.

Mai multă lume m-a întrebat ce e cu această poză (stânga) din  galeria foto a blogului meu. Contextul acestei fotografii l-am mai prezentat odată, în câteva reportaje de ale mele plasate pe  youtube dar se pare ca e cazul să mai revin.  Fotografia din imagine nu este o glumă. Dimpotrivă! Este o amintire din locuri pline de istorie, de la Orhei, de unde, anul trecut, am avut ocazia, împreună cu alţi jurnalişti, să realizez două dintre cele mai de suflet reportaje din cariera mea de până acum. Şi pe care cred că e bine să le readuc în atenţia publicului acestui blog.

Este vorba despre istoria tulburătoare a nouă tineri din Orhei, de numai 17-18 ani, care au fost maltrataţi de către autorităţile sovietice şi îngropaţi de vii, sub un gard, pentru că au avut marele curaj, în 1940, să arboreze tricolorul românesc pe clădirea NKVD-ului din localitate!   Iată, mai pe larg, despre ce este vorba.

Tricolorul românesc pe NKVD în locul stegului sovietic
Cu ceva timp în urmă îmi ajunsese în mână cartea „Osândiţi la Nemurire”, semnată de autorii Andrei Calcea si Petru Bunăcale, în care era relatată istoria celor 9 osândiţi de mai sus. Am citit cartea dintr-o rasuflare şi am rămas, pe drept cuvânt, şocată de adevărurile scrise acolo. Era vorba despre nouă tineri de la Liceul de băieţi „Vasile Lupu” din Orhei care, după ocuparea Basarabiei de către trupele sovietice (28 iunie 1940), au înfiinţat, alături de alte câteva zeci de tineri, o grupare de rezistenţă anticomunistă. Ei au fost cei care au avut curajul să lupte împotriva ocupanţilor. Spun asta pentru că, după cum veţi vedea, au dat dovadă de un curaj fără margini. Ei au fost cei care, de Crăciun, au dat jos steagurile sovietice de pe cele mai importante instituţii din Orhei de la acea vreme: NKVD-ul, Comitetul Executiv Sovietic, Comitetul Judeţean al Partidului Comunist şi clădirea miliţiei judeţene. În locul lor au arborat tricolorul. Tot ei au tipărit şi au difuzat prin oraş scrisori pe care era scris: „Jos Comunismul”, „Jos călăul Stalin!” şi „Români din toate ţările uniţi-vă! Căci ceasul eliberării va sosi în curând!”.

Răzbunarea sălbatică a ocupanţilor sovietici
Drept urmare, responsabilii sovietici pentru „liniştea publică” s-au razbunat în cel mai crud mod, caracteristic, de altfel. Tinerii au fost arestaţi, împuşcaţi, şi acoperiţi cu pământ, chiar dacă unii dintre ei mai erau încă în viaţă! O răzbunare mai oribilă, împotriva unor copii de numai 17 ani, nu ştiu să mai fie descrisă undeva în istoria naţională! I-au acoperit cu pământ, încercând să le dosească memoria, de-a lungul anilor, până în 90, când s-au deschis arhivele.

O descoperire care a schimbat destine
După ce am citit această carte am mers împreună cu alţi jurnalişti la Orhei. Am stat de vorbă cu unul dintre autorii cărţii, Andrei Calcea, la Casa veteranilor, de fapt, un adevărat muzeu, iniţiat şi condus de acesta (de acolo este şi această fotografie, una dintre multe altele). Jurnalistul Andrei Calcea ne spunea că a aflat despre povestea „tinerilor ilegalişti” în 1977 – 1982, pe când era student. Tot ce a găsit el despre „răzvrătiţi” era un document, în care scria că ar fi  împrăştiat foi volante în faţa clădirii miliţiei raionale, comitetului orăşenesc al partidului comunist şi la şcoala nr. 2 moldovenească. Atât. Nimic mai mult.

Nu a uitat această istorie. În 1989, a scris Procuraturii Militare a fostei URSS. Abia peste 2 ani, în 1991, a primit un răspuns, precum că  7 ilegalişti din Orhei au fost împuşcaţi la 27 iunie 1941 de către fostul NKVD. După ce în toamna lui 1990 dosarele acestora au fost puse la dispoziţia Securităţii Naţionale a Republicii Moldova, Calcea a scris Ministerului Securităţii din URSS şi a primit permisiunea să le studieze - deşi, cu unele restricţii. Acestea au ajuns la direcţia raională Orhei a Ministerului Securităţii. Dosarele conţineau 11 volume, a câte o mie de pagini fiecare.

Îngropaţi de vii sub gard
De aici a pornit totul. Alături de Petru Bunăcale, Andrei Calcea a cercetat ani buni prin arhive adunând informaţii. Înainte de a scoate cartea la lumină, în  1999, unul dintre autori s-a întâlnit cu o femeie din Orhei care, prin ceea ce i-a povestit, i-a schimbat viaţa, după cum ne-a împărtăşit autorul.  Această femeie i-a povestit lui Andrei Calcea că, în perioada interbelică, într-o seară, pe la 11 noapte, a auzit câinele urlând lung afară. „În aer se simţea o încordare înfiorătoare”, povestea femeia. Era singură acasă. Îşi aştepta soţul de la muncă. A ieşit afară şi a auzit la colţul gardului un geamăt înfundat. A mers într-acolo şi a găsit o mână care se zbătea de sub pământul de lângă gard. Era unul dintre cei nouă. Un tânăr, cu faţa plină de sânge şi împuşcat se zbătea între viaţă şi moarte. În agonie şi înainte de a-şi da sufletul, acesta a povestit femeii ce se întâmplase. Alături mai erau trupurile altor doi. Povestitoarea a ţinut această istorie ca pe cel mai mare secret al vieţii sale până când i-a destăinuit-o lui Calcea.

„Tu du-te acasă… că de acesta vom avea grijă noi”
În vizita noastră de la Orhei, am trecut şi pe la Elena Grăjdianu, sora lui Mihai Grăjdianu, unul dintre cei nouă martiri. Ea ne-a povestit că familiile celor ucişi nu au ştiut nimic despre soarta copiilor şi fraţilor lor până în anii 90. Au fost şocaţi când au aflat ce se întâmplase. În tot acest răstimp ei credeau că cei condamnaţi sunt undeva prin închisori…  Elena Grăjdianu povesteşte: „Părinţii mei nu ştiau cu ce se ocupa fratele meu. Au aflat abia când l-au arestat şi când mama a fost întrebată  la raion de către un superior : „Matale mai ai copii?”. „Da, a răspuns ea, mai am încă 5”. „Atunci, a spus şeful, du-te acasă şi ai grijă de ei că de acesta vom avea grijă noi”. Şi au avut „grijă”… În felul lor…
După această discuţie, familia Grăjdianu nu avea să îşi mai revadă niciodată copilul şi fratele. Nu au avut dreptul să îl viziteze nici cât au ştiut că a stat la închisoarea din Orhei. Deşi au scris insistent nenumărate scrisori, nu au primit nici o veste de la Mihai. Abia peste 50 de ani au aflat, din ziarul „Plai Orheian”, că acesta a fost împuşcat la Chişinău.

Ştim doar ce vor alţii să ştim…
Noi, cei de azi, cunoastem prea putin, sau mai nimic, despre lupta de rezistenţă antisovietică din acea neagra perioada. Până la independenţă, despre 1940 – 1941 şi 1944 – 1991, în şcolile basarabene, s-au spus doar poveşti frumoase despre eroul şi ostaşul sovietic. Toate mincinoase. Cât despre adevaratii EROI, NIMIC! Mai mult chiar, in mijlocul Orheiului, monumentul ostaşului sovietic este şi astăzi cel care domină şi nu există nimic în amintirea celor nouă martiri. Am fost revoltată de cele văzute. Am realizat că trebuie să facem un prim pas. Faptele acestor eroi şi curajul lor inegalabil nu sunt relatate în nici una din cărţile noastre de istorie, iar, în ziare şi reviste, până anul trecut, nu s-a spus nici un cuvant despre ei - la fel la radio şi TV.  Prin acele doua reportaje (vezi mai jos), pornite de la cartea lui Petru Bunăcale şi Andrei Calcea, primii care au scris despre eroii din Orhei, am contribuit şi eu la cunoaşterea acestui caz.

Semnează petiţia pentru eroii noştri
Vitalie Lisnic, un tânăr de 33 ani, s-a alaturat campaniei de atunci şi a venit cu o iniţiativă nobilă. Dupa ce a urmărit reportajul meu, a lansat o pagină pe internet, unde toţi susţinătorii acestei idei puteau semna o petiţie. Aceasta urma sa fie inaintată ulterior Parlamentului pentru a se construi un memorial în Orhei pentru cei nouă eroi. Iniţiativa noastră a fost semnată de 279 de persoane. Reproduc, mai jos, cele declarate de Vitalie Lisnic, autorul petiţiei. „M-a durut inima când am văzut că nimeni nu a făcut nimic până acum şi că, dacă nu era acea carte şi reportajele acestea, probabil nu am fi aflat niciodată despre acest caz şocant. Am iniţiat o petiţie pe internet prin care chem pe toţi să semneze pentru ca să fie ridicat un monument în memoria acestor eroi. Petiţia este destinată Parlamentului R. Moldova, care este invitat să ridice problema construirii unui monument pentru cei căzuţi la Orhei. Socotim că este o nedreptate ca pe mormintele eroilor de la Orhei să stea numai monumentul ostaşilor sovietici, aşa-zis eliberatori. Pentru asta, am decis să chemăm pe toţi să semneze petiţia pentru a o înainta celor responsabili şi pentru a le atrage într-un final atenţia. O puteţi face pe: www.petitiononline.com/GULAG”. Ceea ce este de neînţeles din partea autorităţilor locale de la Orhei nu este doar faptul că în mijlocul oraşului stă „falnicul” ostaş sovietic, ci că acestea nu au habar de istoria celor nouă. Au aflat de ea abia când le-am dat un telefon. Cum poţi să mai ceri acestor lideri locali să susţină proiectul în cauză, dacă ei habar nu aveau de istoria localităţii lor? Nici până astăzi nu s-a întâmplat nimic. În Orhei există doar cartea despre martiriul celor nouă…

Material reprodus după Blogul jurnalistei Stela Popa