Coada noastră cea cât toate zilele

Iuliana Bălan este din Bucureşti şi are 29 de ani.

"Blocurile astea scorojite erau noi. Ai mei dacă se mu­taseră de cinci ani. Mama a locuit într-o comună din Ilfov. Taică-miu a venit la 15 ani în Bucureşti, la liceu. Ma­ma a locuit la ai ei până s-a mă­ritat. Taică-miu, mai mult prin că­mine sau în gazdă. La începuturile ani­lor '80, s-a construit mult pentru mun­citori. Unde sunt blocurile astea acum, înşirate ca piesele de do­mino, înainte era un maidan mare. Blocul nostru este ca un lanţ muntos aşezat într-o intersecţie. E masiv, e înalt şi e lung. Are, credeam eu la 6 ani, 720 de scări pe-o parte şi pe alta şi este cel mai mare bloc din lume. Aşa mă lăudam copiilor la grădiniţă, că locuiesc în cel mai mare bloc din lume.

Şi mai şi, blocul nostru avea magazine de tot felul: librărie, electrocasnice, electronice, încăl­ţă­minte, Nufărul, cofetărie, alimentara, pescărie, pâine, aprozar, florărie. Tot ce vrei şi ce nu vrei. Zeci de metri de vitrine goale. Numai la electrocasnice mai puteai găsi ceva frumos: bibelouri de toate formele şi mărimile. Preferatele mele: p­ă­sările. Erau ra­ţe, porumbei ţan­ţoşi, papagali bălţaţi, canari, privi­ghe­tori cu guşa um­flată... În rest, toate galantarele erau pline cu aşteptare şi toţi lo­ca­tarii din împrejurimi pândeau, poate, poate «o băga ceva la alimentara». În blocul de vizavi locuia Cosmin.

Un băieţel cam de vârsta mea, neastâmpărat şi gălăgios, care se juca toată ziua pe stradă cu alţi copii mai ales leapşa şi de-a v-aţi ascunselea. Apartamentul nostru nu are vedere la bulevard, ci în spate, înspre străduţa care leagă piesele de domino între ele şi şerpuieşte labirintic până spre celălalt bulevard. Asta a fost mereu şansa noastră. În acele vremuri, maşinile mari pline cu «ce-o fi, numai să apucăm şi noi» trăgeau în spatele Alimentarei şi tot acolo se făcea şi coada.

Când dădea sfântul ca un camion să oprească în spate, la Alimentara sau la aprozar, copiii dădeau alarma. Se auzea «mamaieeeeee!» sau «Cosmineeee!», ăsta era semnalul. Toţi oamenii ieşeau din scări care cum apuca: în capot, în trening, nepieptănaţi, mirosind a prăjeli sau a somn. Coada se forma numaidecât pe câte cinci rânduri. Bătrâni, părinţi, copii, mamaia lui Cosmin, Cosmin, eu, vecina de la cinci, gravidă, fiică-sa cu care puneam pariu dacă o să aibă o soră sau un frate.

Îmbulzeală, înjurături, apostrofări. Vânzătoarele se grăbeau să descarce. Oamenii se grăbeau să apuce. Copiii mai ţopăiau pe margine. «Ce se vinde? Daţi numai câte una ca să ajungă la toţi! Nu dăm nes la copii». Aceste refrene, de care am râs după '89, au fost spaima copilăriei mele. De aceea, dacă văd cumva că este coadă la ceva, nu stau, mă întorc mai târziu sau vin altă dată. Şi mă întreb acum, că se găsesc de toate, că sunt zeci de supermarketuri şi mall-uri, că nu mai aştepţi maşina cu alimente şi nici vânzătoarele ca să vândă pe sub mână marfa mai bună, de ce n-au dispărut cozile?

Dacă aş putea face un film despre comunism, aş începe cu un cadru lung pe o străduţă printre blocuri. Poate fi orice anotimp. Poate fi orice oră. Aş prefera după-amiaza. Şi în liniştea aceea de părăsire, o voce guturală de babă ar striga din toată puterea: Cosmineeeee."