Coborât din Mioriţa

Un vânt călduţ, iţit din senin, se joacă în părul nostru şi ne îmbrăţişează cu miresme de cetină proaspătă şi de flori sălbatice, de munte. Îngânat de vânt, bădia Nicolae Juravle cântă la tilincă. Doina sa e purtată peste creştetele brazilor semeţi din pădurea Brodinei, fără să fie oprită la graniţa ucraineană. Bătrânul doineşte aparte. Sunetul tilincăi sale, confecţionată dintr-o ţeavă de alamă, fără dop, cu orificii pe o parte, asemenea fluierului, este completat de un sunet gutural care sporeşte valoarea melodiei. Doina sa este gravă, emoţionantă. E impresionant cum din instrumentul acela, aparent banal, sunt redate vreo 20 de armonici. Bădia şi l-a confecţionat singur. N-a avut în neam alţi fluieraşi.

A învăţat să cânte la fluier pe la 6 ani, mânând oile pe munte. I-a plăcut doina auzită la bacii de la stână. Prin cânt, bătrânul redă povestea ciobanului care şi-a pierdut mioarelele. "Cântam cu oile, o doină: Ciobanul care şi-a prăpădit oile. La început cântecul e trist, ciobanul e necăjit că şi-a pierdut oile. Apoi, a găsit nişte cioate care erau arse. Era bucuros că a găsit urme şi începe să cânte de joc. Când s-a apropiat şi a văzut că erau cioate iar s-a amărât şi a început o doină de jale. Ei... astea au fost «A oilor»", ne spune bădia Juravle, apoi completează povestea: "Când eram băiat mic se făcea tilincă din paltin. Aceea horea tare". Bătrânul nu mai ştie pe altcineva care să cânte cu un astfel de gâjâit şi e mâhnit că tineretul a uitat de tilincă. Recunoaşte că nu e lucru uşor să cânţi la un astfel de instrument, o ţeavă fără dop. Faţa i se luminează când începe a povesti din întâmplările petrecute la stână, de peripeţii de pe munte.

"La stână, aşa, pe la amiază, trebuia să vină oile. Cântam eu «A oilor» şi mioarele veneau. Seara, pe la ora 5:00, trebuia să vină la muls. Se dădeau semnale pentru muls. Şi dimineaţa se cânta la stână, se punea laptele la prins, scoteam caşul, puneam zerul, scoteam urda, spălam vasele. De la ora 12:00 până la ora 3:00 iar era de lucru. De la ora 5:00, de când veneau oile, până la ora 12:00-1:00 noaptea iar era de lucru", îşi aminteşte bădia Juravle.

În localitatea bucovineană Straja, dacă îi aduni pe cei care poartă numele Juravle, vei aduce la un loc mai bine de jumătate de sat. Sunt rude, întotdeauna aproape unul-celuilalt, şi la bucurie, şi la necaz. Căsuţele din Straja sunt şi ele aparte. Arhaice, zugrăvite în albastru sau alb, încadrate de un pridvor din lemn sculptat cu măiestrie de meşteri renumiţi sau mai puţin cunoscuţi. Odinioară, la Straja, oieritul era de bază alături de munca la pădure. Totul era bine organizat, după ritualuri păstrate din vechime. "În comuna Straja se făcea o adunare de cinci-şase stâne. Înainte de a pleca pe munte cu turmele, ciobanul era dat cu unt de oi. Era negru ca tăciunele. Aşa pleca primăvara, slab, ca să reziste la ploi. Iar toamna, se întorcea gras, alb. Puţini pantaloni erau pe vremea aia. Domnii aveau pantaloni. Noi aveam iţari din cânepă, bluză de lână şi te ploua toată ziua... Sumanul, când mergeam seara în colibă, îl puneam în picioare şi sta ţapăn. Dimineaţa îl luam din nou", spune bădia.

Ciobanii plecau cu oile vreo 80 de kilometri. "Mergeau 40 de kilometri, dormeau, apoi porneau a doua zi, alţi 40 până ajungeau pe munte. Numai căruţele puteau ajunge acolo. În colibă se dormea pe cetină. Puneai pătura peste cetină şi peste coajă de copac. Asta era o tradiţie. Ca şi câinele. Dacă l-ai dus un an la stână şi anul următor nu-l duci, urlă până nu mai poate..."

Câinii de la stână aveau uneori misiuni grele. Îndepărtau lupii sau urşii care dădeau târcoale, dându-i de veste ciobanului care era paznic de noapte. "Erau foarte multe animale sălbatice, îşi aminteşte bădia Juravle, care s-a lăsat de oierit în urmă cu 10 ani. Într-o noapte eram paznic. În noaptea aceea umbla o vacă la taur şi s-au dus aşa, la vale. Eu mergeam printre vite şi o dată aud că rage buhaiul acela. Aveam o făclie pregătită, doar am băgat-o în foc. Lângă troacă ursul se uita cum să facă să sară, să umfle vaca. Eu dam să mân buhaiul, nu văzusem ursul atunci. L-am văzut apoi. Când a răcnit o dată, tare, au ieşit toţi ciobanii. Ursul a luat-o la vale, a înconjurat ocoalele, iar când s-au liniştit toţi, s-a întors. Lângă gard era o scroafă de vreo 200 de kile. A umflat-o, dar n-am auzit nimic. Dimineaţa am aranjat vitele şi am mers să duc zerul la porci. Scroafa nu-i. O luase. În ziua aceea, unul dintre ciobani, mânând oile, a găsit nişte resturi. Mai încolo, ursul, la soare, dormea."

Din două în două săptămâni, ciobanii coborau în sat, să ducă brânza. Ştiau exact cât trebuie să primească fiecare sătean care le încredinţase mioarele. "Primăvara, după ce urcai cu oile, după o săptămână făceai măsura laptelui. Unele oi dădeau un litru de lapte, altele 100 de mililitri, altele mai mult sau mai puţin. Plecam cu 600-700 de oi, cu 150 de vaci. Eram opt ciobeni şi doi văcari. Stăteam pe munte. Plecam cu bagaje acolo şi stăteam toată vara. Din două în două săptămâni aduceam brânza acasă şi o împărţeam la oameni, după măsura laptelui. Aveam tabel. Cei care aveau oi la opt kilograme de lapte dulce le dădeam un kilogram de brânză. Cei care aveau vaci la 10 kilograme de lapte dulce le dădeam un kilogram de brânză.

Aici a fost dintotdeauna un sat cu oameni gospodari. După ce s-a stabilit graniţa cu Ucraina, oamenii au rămas văduviţi de vreo 3.000 de hectare de păşune şi vreo 5.000 de hectare de pădure. Atunci oamenii au început să meargă la munci agricole în Banat. De acolo veneau cu tot ce le trebuia pentru animale. Azi, tinerii nu mai lucrează la oi şi la pădure. O singură stână de oi mai avem în sat. Numai vite au oamenii azi", mai spune bădia Juravle.