Cum s-a văzut anul 1989 de la vârful Securităţii

Generalul de brigadă Aurel Rogojan rememorează pentru Jurnalul Na­ţi­o­nal într-un serial, începând de astăzi, momentele - cheie ale anului 1989, aşa cum au fost ele receptate în centrul de comandă al Departamentului Securităţii Statului.

În acel an, Aurel Rogojan (locote­nent-colonel) era împuternicit la comanda Servi­ciu­­lui Independent Secretariat-Juridic al Departamentului Securităţii Statului, în care ca­litate îi revenea şi atri­bu­ţi­i­le de ­secretar al Consiliului de Conducere al DSS. Anterior, între anii 1977-1985, a fost şeful de cabinet al generalului-colonel Iulian Vlad, cel care conducea din octombrie 1987 Securita­tea Română.

Din această poziţie a fost martor la operaţiunile specifice fron­tului din umbră şi a trăit anul 1989 cu intensitatea celui care a avut acces la secrete teribile şi astfel amin­tirile sale sunt extrem de va­lo­roase pentru cercetători şi isto­rici. În episodul din acest număr ge­ne­ralul de brigadă Aurel Rogojan redă at­mos­fera acelei perioade, din pers­pec­tiva principalelor evenimente, aşa cum a resimţit-o ca ofiţer al DSS.
Anul operativ 1989 a  început cu o trădare. Şeful sectorului spionaj în spaţiul european de limbă germană, Liviu Turcu, se foloseşte de ocazia unei misiuni externe pentru a se preda  CIA. Era punctul terminus al tră­dă­rilor post-pacepiste, care, toate la un loc, au adus prejudicii mai mari decât cele determinate de marşrutizarea politică ( n. r. - termen folosit în domeniul serviciilor de informaţii şi care înseamnă orientarea unui agent către un alt obiectiv decât cel avut până la momentul respectiv) a  lui Pacepa în braţele  spionajului şi contraspionajului Statelor Unite ale Americii.

În Centrala Spionajului Român, generalul Aristotel Stamatoiu a încercat să "tragă de timp", amâ­nând, de comun acord cu şeful contraspionajului extern, generalul Ioan Moţ,  raportarea exactă şi completă a evenimentului contrainformativ de o gravitate excepţională. Ei, probabil, sperau că Liviu Turcu are de depăşit vreo situaţie de risc, după care se va întoarce. Verificările ulterioare aveau să scoată în evidenţă serioase incompatibilităţi ale lui Liviu Turcu cu sistemul de valori şi disciplina specifice spionajului. De la noi sau de aiurea.

Anterior se mai consumase un alt act de trădare, al unui operativ de rang mediu din contraspionajul extern, care a răspuns succesiv de mai multe spaţii ocidentale şi cunoştea o parte însemnată a sistemului contrainformativ extern,  cu greu  reconstituit  după trădarea lui Pacepa şi repararea unora dintre erorile deciziilor  luate imediat după această gravă trădare.

Trădarea lui Liviu Turcu a avut loc, cum nu se putea mai prost, tocmai în perioada şedinţelor de bilanţ anuale. Tăvălugul analizelor şi evaluărilor critice ale şefului DSS, generalul Iulian Vlad, a spulberat orgoliile unor veleitari din spionajul şi contraspionajul extern, care au fost puşi la  colţul penitenţelor.     

Au fost însă şi succese. Menţionez doar două dintre cele mai remarcabile: căderea  reţelei KGB condusă de Vladimir Volodin, şi prinderea în flagrant a unui funcţionar superior, cu rang diplomatic, din Ministerul Afacerilor Externe, pentru trădare prin transmitere de secrete în favoarea SUA. Lucrase dublu aproape un deceniu, şi compromisese şi vreo două  duzini de ofiţeri acoperiţi.  Faptul că Securitatea română a avut în acele momente curajul să înfrunte concomitent cele două mari puteri ale spionajului,  a constituit un fapt cu totul deosebit şi fără precedent în istoria sa, dar îndrăzneala i-a fost contabilizată şi aspru pedepsită, începând din decembrie 1989.
Tot la începutul anului 1989, în prima săptămână a lunii martie se produce un eveniment cu impact politic, mai cu seamă internaţional -  "scrisoarea  celor şase".  Acţiunea  a fost descoperită şi  con­ţinutul scrisorii  prezentat lui Nicolae Ceauşescu,  înainte de a deveni public, prin intermediul postului de radio BBC.  Ceea ce  înseamnă că scrisoarea, al cărei text fusese doar convenit de Silviu Brucan cu ceilalţi semnatari,  nu  trebuia nea­părat să fie  trimisă din ţară... Ea îşi aştepta doar  semnatarii.

După cum a început anul 1989, era evident că sistemul nu va mai rezista multă vreme,  deoarece acesta devenise  global vulnerabil, încât nu   mai putea fi secu­rizat,  atât  faţă  de avalanşa şi iminenţa ameninţărilor, cât  mai cu seamă faţă de propriile slăbiciuni.

În aprilie 1989, o Plenară a CC al PCR,  care putea să rămână memorabilă, eşu­ea­ză din cauza  ambiţiilor autarhice ale lui Nicolae Ceauşescu,  pe care izolarea în care a fost aruncat de "prietenii"  ce odini­oară l-au ridicat pe piedestalul  re­cu­noaş­terii internaţionale, l-a împins la decizii ne­cugetate.  El a anunţat, triumfalist,  ram­bursarea întregii datorii externe,  un efort formidabil, care era compensat de un considerabil excedent al rezervelor valutare, precum şi de importante debite ce urmau a fi încasate de la unele state  exportatoare de  ţiţei, dar nu da de înţeles că va diminua rata acumulării în fa­voa­rea  consumului. Dimpotrivă,  ofensează or­ganismele bancare internaţionale cu un proiect de înfiinţare a unei bănci de in­vestiţii şi dezvoltare a lumii a treia, spe­rând, totodată, să ia locul deţinut cândva de Tito în fruntea "ţărilor nealiniate".

În acelaşi timp, exploatând vulnerabilităţile tot mai accentuate ale Uniunii Sovietice şi speculând agitaţiile din Basarabia, simulează un denunţ al Pactului sovieto-german "Molotov - Ribbentrop" şi, scontând că se va face temut unor inamici tot mai agresivi, agita voalat ameninţarea nucleară, respectiv că România dispune de capacităţile necesare producerii armei atomice. Ceauşescu părea să nu mai aibă nevoie de nimeni şi de nimic! Dar nici pe el nu-l mai luau mulţi în seamă. Am primit consternaţi şi dezamăgiţi acele veşti proaste, fiindcă cea bună şi aşteptată era liberalizarea consumului intern, destinat creşterii nivelului de trai, sub toate aspectele.
Cunoscuta   revistă internaţională Paris Match  continua să dedice numere speciale fostelor case regale din ţările în care monarhiile au fost abolite. Pentru a nu fi surprinşi de numărul dedicat Casei Regale a României, s-a solicitat memorandumul  monitorizării realizate de sectorul de informaţii externe responsabil de problema regală.  Rezultatul a fost dezolant. Cetăţeanul-rege, întrucât "era un rentier viager la locul lui", beneficiar al înaltului şi rarisimului ordin sovietic "Victoria" ( fuseseră acordate doar vreo patru exemplare şefilor de stat străine), nu  constituia o ameninţare.  La dosarul  problemei regale nu exista nici măcar o fotografie a reşedinţei  din Elveţia...

O grupă operativă constituită "ad-hoc" mimează o misiune de recunoaştere, an­gajează "în privat" un fotoreporter profesionist, care realizează un album documentar, iar un "veteran" al Casei Regale reconstituie şi o schiţă a principalelor utilităţi interioare.  

Membri ai "Comitetului Naţional Ro­mân" din SUA, un aşa-zis guvern în exil al României,  pe care Departamentul de Stat se ferea să-l recunoască,  sunt "talonaţi" (termen din tabela de codificare a informaţiilor  folosit pentru  de­semnarea acţiunii de "exploatare informativă"), iar "cercetătorii" dau asigurări că  Majestatea  Sa şi Guvernul din exil nu manifestă disponibilităţi de  racordare la vreunul din principalele curente ale transformărilor politice  în curs la nivel strategic global, pe care de altfel nici nu le prea în­ţeleg, lipsindu-le contactele şi informaţiile necesare. Numai în parte adevărat.  
Mesajele Regelui Mihai I  au fost adesea în consonanţă cu tendinţele evenimentelor. Mai mult chiar, fusese pus în circulaţie un program promonarhic  modern, în parte ancorat în realităţile interne, în numele unui  Partid Naţional Ţărănesc reformat, despre care ulterior, în anii '90 nu s-a mai auzit nimic. Dimpotrivă, partidul cu numele respectiv, reînfiinţat în decembrie 1989, nu a făcut deloc dovada capacităţilor de a se adapta noilor realităţi. Ceea ce  dă de bănuit că acel program a fost opera unui serviciu special, care miza pe readucerea mo­narhiei şi a mişcării naţional-ţărăniste în planul opoziţiei active faţă de regimul politic existent în România anilor '80.

Că aşa au stat lucrurile, avea să o dovedească şi teribilul eşec al unui redutabil, dar şi rutinat serviciu străin, de a finanţa, în numele lui Ion Raţiu şi al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, cu cca. 1.125.000. lei (o sumă impresionantă la acea dată) o mişcare de rezistenţă naţional-ţărănistă. Combinaţia imobi­liară prin care urma să fie autohtonizată suma respectivă  a căzut, banii fiind făcuţi venit la bugetul statului român. Cauza eşecului a fost transferată, de către serviciul de informaţii respectiv, asupra inabilităţii şi dicutabilei bune credinţe a unui important personaj al proiectatei rezistenţe, ceea ce a generat suspiciuni, neîncredere şi destructurarea  întregului plan de acţiune.

Cazul menţionat ne aminteşte de "ope­raţiunile  britanice de război politic" duse prin intermediul Ministerului Afa­ce­rilor Neonorabile - Departamentul  Ope­­raţiunilor Executive Speciale - în anii  '43-'44, când se mai încercase finanţarea unei  rezistenţe ardelene, dar cum agenţii SOE nu au adus şi un credenţional semnat olograf de  Winston Churchill,  liderul po­litic pe care s-a scontat, a mai "pertractat" şi, în cele din urmă,  a declinat oferta...

Dovedind un fair play de adevărat gentlemen, Ion Raţiu, după ce a revenit în ţară, a dorit să-l cunoască pe ofiţerul  de securitate din spatele operaţiunii şi să-l asigure de respectul şi aprecierile sale pentru  faptul de a fi fost mai bun decât "diplomaţii de la M.I.-6 ".
Aurel Rogojan