Domnişoara Firicel

Acum câţiva ani, Andreea Demirgian a început să scrie pe blog poveştile pe care le născocea pentru fiica ei, Irina. Astăzi, volumul ilustrat "Poveştile domnişoarei Firicel" se lansează la Gaudeamus.

A început de la un blog. "Am scris două poveşti pe un blog pe care întâmplător îl citea şi Vlad Petreanu. Apoi, m-am oprit. Vlad m-a invitat la o emisiune radio despre celălalt blog al meu şi discutând despre ce scriu şi cum scriu, m-a întrebat ce mai fac cu poveştile. De ce nu mai scriu poveşti. Mi-a ţinut o întreagă teorie. Despre cât de importante sunt poveştile astea pe care mamele le spun copiilor când sunt foarte mici şi ce rău îi pare că mama lui nu le-a scris pe cele pe care i le spunea. Aşa am scris a treia poveste, o poveste despre îngeri", spune Andreea Demirgian, ea însăşi om de radio la România Internaţional.

"Pe urmă, pe măsură ce Irina creştea şi problemele noastre se diversificau, m-am folosit de poveşti ca să-i îmbrac mesajele care mă interesau într-o formă digerabilă. S-au adunat şapte poveşti, atunci am zis că e o cifră bună, avem câte o poveste pentru fiecare seară", îşi aminteşte autoarea.

Chiar şi istoria numelui "Firicel" este o mică poveste. În Parcul Moghioroş, ne-a spus Andreea, există nişte trambuline pe care picii pot să ţopăie în voie. "Irina avea cam 2 ani când a început să frecventeze salteluţele cu pricina. Şi, de câte ori o vedea, proprietarul salteluţelor îi zicea: «Hai, domnişoară Firicel, hopa sus!». Tipul încă e acolo. Irina îi spune «Nenea» şi e un personaj foarte important pentru ea. Dacă Nenea nu e, nu se urcă pe salteluţă."

Andreea a început apoi să caute un ilustrator. Încerca să scoată cartea prin forţe proprii, într-un tiraj mic şi să o dăruiască prietenilor. A dat un anunţ pe Internet şi a primit mai multe răspunsuri. "Oamenii intrau pe blog şi mă tot întrebau când apare cartea, a fost frumos. Au fost mai multe persoane care au încercat să o deseneze pe Firicel. Am făcut o galerie pe Flickr şi am postat acolo toate desenele şi, privindu-le, al Oanei Bucur ieşea clar în evidenţă. Numai că nu striga: «Eu, eu, eu!». Oana a făcut şapte desene, câte unul pentru fiecare poveste", spune Andreea. După ce toate cele şapte desene au fost gata, Andreea Demirgian a început să caute o tipografie, însă preţurile erau, spune ea, "incredibile". Totuşi, cititorii blogului nu s-au resemnat. "Una dintre cititoare s-a oferit să printeze paginile şi să le lege ea cu funde, numai să iasă cartea înainte de Crăciun. Ar fi fost o carte artizanală frumoasă. Până la urmă, cartuşele color care ne-ar fi permis să scoatem desenele atât de frumoase la imprimantă s-au rătăcit pe undeva, aşa că n-am mai făcut nici o carte artizanală. Renunţasem la ideea de a mai scoate vreodată cartea în sine, mă gândeam că până la urmă părinţii pot tipări ei înşişi foile cu povestea. Dar Oana nu s-a lăsat şi cartea există datorită ei", afirmă Andreea. Apoi, într-o dimineaţă de vineri, Andreea Demirgian a înregistrat cele şapte poveşti pentru CD-ul audio cu care apare cartea. "Poveştile întâi i le spun Irinei. De scris le scriu după ce i le spun ei de vreo două, trei ori. Scrisul în sine îmi ia puţin, două, trei ore dacă e vorba de ceva mai complex, dar nu le scriu până nu ştiu exact cum încep şi cum se termină. Conţinutul lor mă ia prin surprindere de fiecare dată, însă", spune autoarea.