"Elena Ceauşescu nu avea acces la informările operative ale Securităţii"

Generalul de brigadă (r) Aurel Rogojan, colaborator apropiat al generalului Iulian Vlad, cel care conducea în 1989 Departamentul Securităţii Statului, descrie pentru Jurnalul Naţional cum se făceau informările pentru preşedintele României Socialiste, Nicolae Ceauşescu. Totodată, ofiţerul a acceptat să rememoreze raporturile pe care DSS le avea cu Partidul Comunist Român şi cu Elena Ceauşescu şi dezamorsează mitul că soţia dictatorului îi "confiscase" acestuia fluxul informativ.

Preşedintele României era unicul destinatar al Buletinului  Informativ al Departamentului Securităţii Statului, un document integrat  care cuprindea sintetic cele mai importante informaţii necesare cunoaşterii situaţiei politice internaţionale, res­pectiv intenţiile altor state şi acţiunile preconizate în politica lor faţă de România, impactul unor evenimente asupra securităţii României, oportunităţi de dezvoltare şi întărire a relaţiilor bilaterale, acte, gesturi, atitudini cu semnificaţii de ostilităţi ori care exprimau un pericol potenţial.

Nu exista un sistem al raporturilor personale zilnice ale şefului DSS cu Nicolae Ceauşescu. Pentru urgenţe sau pentru probleme importante stringente se solicita telefonic pe linia "S" primirea la raport. Ceau­şescu personal fixa ora, iar de faţă nu era nimeni altcineva.

Sediul instituţiei Buletinului Informativ - probleme de securitate se afla la Centrul de Informaţii Externe, fiecare exemplar unic fiind caligrafiat şi semnat olograf de şeful DSS. Plicul îl deschidea personal Nicolae Ceuşescu şi tot el îl închidea (îl capsa)  şi îl adnota cu "R" (retur) de regulă în colţul de sus stânga sau  dreapta al plicului şi semna cu iniţialele "N C". Aceste buletine nu au circulat sub nici o formă în structurile securităţii interne. Aspectele interne de securitate care se includeau în aceste buletine, dacă nu se integrau, se raportau ca anexe ale Buletinului, iar  baza lor se arhiva în dosarul problemei sau spaţiului deţinut de structura informativ-operativă.

Această "descentralizare", în fapt o strictă compartimentare şi secretizare, era de natură să limiteze circulaţia informaţiilor sensibile destinate şefului statului şi să nu fie cunoscute de persoane cărora nu le reveneau  atribuţii decizionale implicate de conţinutul informărilor.

Mai mult, o serie de astfel de informări, "note-speciale" dacă aveau ca destinaţie personalităţi din înalta nomenclatură, nu aveau antetul emitentului. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu sunt la îndemână materiale accesibile în câteva duzini de cazuri şi operaţiuni active în 1989 şi încă vii în memoria  unora dintre combatanţii tuturor părţilor implicate, azi veterani ai lumii informaţiilor secrete.
Serviciul Central de Analiză Sinteză din structura DSS prelucra şi datele pentru Buletinul Informativ al Ministerului de Interne, cu o arie de difuzare ge­nerală în interiorul sistemului şi la principalii lideri de partid şi de stat.

O precizare importantă şi necesară: sub ministeriatul generalului Iulian Vlad la Departamentul Securităţii Statului, Elena Ceauşescu nu avea acces la informarea operativă de securitate rezervată Preşedintelui Republicii şi Comandant Suprem al  Forţelor Armate. În calitatea sa de preşedinte al Consiliului  Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, Elena Ceauşescu primea episodic un Buletin de Informaţii Tehnico-Ştiinţifice, rezultat în parte şi al cercetării de profil a spionajului. Aceasta numai  ca urmare a mandatării exprese din partea preşedintelui.

Elena Ceauşescu, ca preşedinte al Biroului Comisiei de Cadre de pe lângă Comitetul Politic Exe­cutiv, putea condiţiona, respectiv refuza numirea cadrelor de conducere cu rang de adjuncţi ai mi­nistrului, şefilor de comandamente, direcţiilor centrale şi judeţene, locţiitorilor politici ai şefilor de unităţi. Emil Bobu, Tudor Postelnicu şi Constantin Radu, se­cretar al CC şi şef al Secţiei Cadre, făceau parte din comisia respectivă, care, între altele, a provocat mari prejudicii reprezentării externe a României.
Generalul Vlad nu a preluat asupra sa nici activul şi nici pasivul relaţiilor speciale ale lui Postelnicu, în calitate de şef al DSS, cu Elena Ceauşescu.

Generalul Vlad a avut  posibilitatea să devină primul şef al unei proiectate Case Prezidenţiale, dar a declinat propunerea atunci când Ceauşescu a adus vorba. I-ar fi fost cu neputinţă să fie subordonat Elenei Ceauşescu. Şi, într-adevăr, ca  ministru secretar de stat şi şef al  Departamentului Securităţii Sta­tului, generalul Vlad nu a lucrat nici cu soţia şi nici cu copiii preşedintelui. La "Cabinetul 2" se prezenta numai atunci când primea ordin din partea şefului statului. Proiectul Casei Prezidenţiale i-a fost foarte drag lui Pacepa, sperând că va fi numit "mareşalul" acesteia,  dar proiectul a căzut. De la Pacepa şi până la Vlad au mai fost câţiva candidaţi, dar nici unul dintre aceştia din urmă nu a corespuns exigenţelor impuse, îndeosebi în ceea ce presupunea pregătirea vizitelor externe. Ceauşescu avea pretenţia ca acest demnitar să obţină garanţii din partea oficialilor ţărilor gazdă, în sensul că obiectivele vizitelor se vor realiza integral. Uneori, pentru aceasta se ajungea chiar la şeful statului respectiv. Or, o asemenea performanţă nu era  uşor de rea­lizat. Singurul care a performat, îndeplinind şi rezistând în asemenea misiuni timp de 11 ani, a fost generalul Vlad.
Când DSS a fost condus de activişti de partid fanatici, cum puteau ei să promoveze informaţiile care nu exprimau unanimitate, adeziune, omagii şi recunoştinţă? Un singur exemplu: un buletin prezenta starea de spirit a populaţiei stresate de lipsuri alimentare şi de aşteptatul la cozi interminabile. Ministrul de Interne, George Homoştean, semnează buletinul şi dispune difuzarea lui începând cu Nicolae Ceauşescu. Ministrul secretar de stat şi şef al Departamentului Securităţii Statului, Tudor Postelnicu, blochează difuzarea buletinului, pe care adnotează: "Asta e provocare! Tovarăşul şi Tovarăşa au făcut ieri vizite de lucru în pieţele din Bucureşti şi au văzut că sunt pline...".  Postelnicu era sigur că aceeaşi reacţie ar fi fost şi mai sus. Ceauşescu, asemenea tuturor dictatorilor, fără excepţii notabile cunoscute, credea numai ceea ce-i convenea. Sistemul de informare al partidului îi prezenta  o rea­litate cosmetizată până la contrariul ei. Cine se încumeta să spună altceva îşi asuma riscuri serioase. Şi, cum mereu "plesnea" câte ceva, se ivea prilejul ca "informarea de securitate" să prevaleze până la remedierea cauzelor. Apoi, iarăşi prevala informarea de partid. Asta în planul problemelor interne.

Este posibil ca de la o anumită dată şi până la începutul lunii octombrie 1987 (când generalul Vlad a fost numit şef al DSS) să se fi practicat informarea oportunistă. În fond, o dezinformare prin omisiune. Uneori, omisiunea este echivalenţa trădării. Aşa stând lucrurile, o fi fost rău, o fi fost bine... Vedeţi, depinde de care parte eşti situat când judeci astfel de lucruri. Oricum, evenimentele nu puteau fi oprite, dar nici Ceauşescu determinat să înţeleagă că trebuie să se retragă. Deşi, în planul informării,  s-au făcut eforturi foarte serioase, unele chiar riscante.

Generalul Iulian Vlad s-a călăuzit, între altele, şi după principiul că şeful securităţii statului este cel care aduce veştile proaste. Când trebuie să combaţi trădarea ţării, să-i controlezi şi să-i dezactivezi pe spioni, să demantelezi comploturi, să anihilezi terorişti, să-i demaşti pe corupţii regimului nu ai cum să fii aducătorul veştilor care să bucure.
Aurel Rogojan