"Felix" şi industria românească de calculatoare

În 1989, în Republica Socialistă România aproximativ 80.000 de oameni lucrau în industria de calculatoare, iar învăţământul românesc de profil "scotea" peste 3.700 de absolvenţi pe an.

Cifrele seci au sens în contextul derulării istoriei celor 20 de ani de industrie naţională de calculatoare. Dar chiar dacă putem vorbi despre această industrie doar de la sfârşitul anilor '60, după creionarea Strategiei Naţionale de dotare cu Calculatoare (1967) şi după achiziţionarea licenţei franceze IRIS graţie aprobării preşedintelui De Gaulle, trebuie menţionat faptul că în 1957 România devenea a opta ţară din lume posesoare a unui calculator electronic.

Este şi meritul lui Victor Toma, care a dezvoltat la Institutul de Fizică Atomică Bucu­­reşti-Măgurele primul computer din România, CIFA-1. Ulterior au apărut şi calculatoarele MECIPT la Politehnica din Timişoara şi DACICC la Institutul de Calcul Cluj. La începutul anilor '60, numărul specialiştilor care lucrau în domeniul calculatoarelor era de 40-50 de oameni.


TABERE PRO ŞI CONTRA
Prof. dr Vasile Baltac a avut şansa de a fi un martor implicat în istoria calculatoarelor româneşti. A lucrat ca angajat la MECIPT din 1962 (Maşina Electronică de Calcul a Institutului Politehnic din Timi­şoara, centru de cercetare din cadrul Institutului). În 1969 a fost numit director ştiinţific al Institutului de Tehnică de Calcul din Bucureşti pentru că Victor Toma, dezamăgit de faptul că nu se continuă cu CIFA, şi-a dat demisia din funcţie. În limbajul zilei, am spune că prof. Baltac "a fost acolo" atunci când Ceauşescu a decis soarta industriei de calculatoare din România.

"În 1966 am plecat în Anglia cu o bursă (electronică-calculatoare) British Council la Cambridge. Am aflat de la ambasadă că vine o delegaţie foarte mare (nouă persoane) să se intereseze de calculatoare. Se intenţiona fabricarea de calculatoare în România. Şi am vizitat companii din domeniu, fabrici de calculatoare, principala ţintă fiind Eliott. Dar nu era singura delegaţie: au mai fost trimise altele în Japonia, Italia, SUA pentru a vedea cine ne dă o licenţă fabricării unui calculator (...) M-am întors în ţară în 1967, când se creionase Strategia Naţională de dotare cu Calculatoare. Era o idee care aprindea minţile unor oameni politici foarte importanţi. Şi s-au format rapid două tabere: "industriaşii" şi "economiştii".

"Industriaşii", tabără condusă de Ilie Verdeţ, doreau să se producă în ţară calculatoarele (la acea dată, Verdeţ era prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, în Guvernul condus de Ion Gheorghe Maurer). Tabăra "Economiştilor", condusă de Manea Mănescu (preşedinte al Consiliului Economic), dorea aplicaţii. Problema nu era uşor de rezolvat, mai ales că toate ţările cu care s-au purtat discuţii ne ziceau: "Vă dăm calculatoare, dar nu şi licenţele de fabricare".
VIA DE GAULLE
"În 1968 a venit în România De Gaulle, dar discuţiile cu Franţa începuseră din 1967. De Gaulle era foarte supărat pe americani. Pe de-o parte, aceştia îi refuzaseră Franţei un supercalculator (CDC6600, cel mai puternic computernic la acea dată - n.r.) pe motiv de embargo, pe de altă parte mai era şi problema cu NATO (în 1966, Franţa s-a retras din comandamentul militar al NATO, n.r.). Aşa că De Gaulle a lansat şi el un program naţional în domeniul calculatoarelor: "Plan Calcule", calculatoare fabricate în Franţa.

IRIS 50 a fost primul calculator, unul cu circuite integrate. Se trecuse la o nouă generaţie: de la tranzistori la circuite integrate (...) Şi De Gaulle a zis: "daţi românilor toate tehnologiile pe care le vor". Şi ne-au dat şi calculatorul, şi tehnologia de circuite imprimate (pe care se puneau componentele) şi tehnologia de circuite integrate (de cip-uri). Atunci, industriaşii au zis: "Asta dorim. De aici plecăm mai departe să facem calculatoare".

Economiştii au zis: "Nu! Âsta e un calculator care abia acum se face. Nu e terminat. Să luăm IBM-uri". Problema a fost tranşată de Ceauşescu: "Să facem o industrie naţională şi să acceptăm propunerea francezilor".

"În urma acestei decizii, au apărut rapid un Institut de Tehnică de Calcul (ITC-ul se ocupa de părţile de concepţie a calculatorului), Fabrica de Calculatoare (aveau licenţa de fabricare a calculatoarelor IRIS şi licenţa de circuite imprimate) şi Fabrica de Circuite integrate din Băneasa.

A fost o investiţie uriaşă, dar este vremea în care s-au făcut marile investiţii în economia românească. Am primit împrumuturi pentru dezvoltare industrială de 7 miliarde de dolari (1966-1972). Dar nu veneau ca bani, ci ca suport pentru crearea de industrie. După cele trei centre au mai apărut Institul de Informatică, Întreprinderea de echipamente periferice, Întreprinderea de Service şi Reparaţii (IIRUC). Responsabilitatea generală pentru această industrie şi pentru aplicaţii i-a revenit Comisiei Permanente pentru Introducerea de mijloace ale tehnicii de calcul, al cărei preşedinte era Ilie Verdeţ şi Secretar permanent era prof. Mihai Drăgănescu şi tot ce s-a făcut se leagă de numele dânsului.

Licenţa acoperea toate planurile calculatoarelor, toată documentaţia de fabricaţie (Fabrica de calculatoare s-a construit după modelul francez de la Grenoble) şi fabrica de circuite integrate. Nu au intrat în această licenţă: memoria internă a calculatorului (nici francezii nu o aveau), nici memoria cu discuri, nici echipamentele pe­riferice (memoriile cu bandă magne­tică). În acel moment, fabrica de calculatoare nu exista decât pe hârtie şi construcţia primelor calculatoare a început la FEA (Fabrica de Elemente de Automatizări).

Când a venit Verdeţ să vadă primul calculator (primăvara lui 1970), acesta a întrebat de ce mai e nevoie şi i-am zis că putem face memorii la Timişoara. Cineva m-a tras de mânecă şi mi-a zis: "Vino mâine la mine cu o notă". Era Ion Avram, ministrul construcţiilor de maşini. M-am dus cu nota şi s-au aprobat investiţiile pentru construcţia fabricii de memorii.

Pentru echipamentele periferice, lucrurile nu puteau evolua aşa rapid şi s-a lansat o cerere de licenţă pentru fabricarea acestora la Întreprinderea de echipamente periferice. Cerere lansată către toate firmele mari de la acea dată, în special din SUA. S-a născut o colaborare cu firma Memorex (discuri la început) până când a apărut Control Data care s-a oferit să se implice într-o societate mixtă. Aşa s-au pus bazele unei fabrici joint-venture, RomControl Data (1973): 55% partea românească, 45% partea Ameri­cană. Aici s-au fabricat discuri, benzi magnetice, imprimante, ceea ce a dus ca ale noastre computere să fie competitive. Echipamentele pe­riferice făcute la RomControl Data au intrat în componenţa calculatoarelor româneşti care s-au exportat.
DE LA IRIS LA FELIX
Dar cum s-a ajuns ca "Felix" să fie numele primului calculator ro­mânesc al "erei industriale"? Explică prof. dr Baltac: "ITC-ul a primit sarcina să se ocupe de asimilarea calculatorului IRIS. În vremea aceea era un proces de aducere în faţă a istoriei României, iar Dacia Felix era numele fostei provincii romane". "Dacia" a ajuns la autoturisme, iar "Felix" la calculatoare.

Primul model a fost Felix C256: "C" de la calculator, iar 256 era capacitatea de memorie. O maşinărie complexă, care putea ocupa o încăpere întreagă. Pentru a înţelege cele trei cifre, trebuie să facem o comparaţie. MECIPT 1 cu 50 de operaţiuni pe secundă, a fost un calculator cu care s-a proiectat barajul de la Vidraru. Iar în iulie 1963 s-a calculat actuala cupolă de la Romexpo, care se prăbuşise cu un an în urmă. Pare o maşinărie puternică şi chiar era la vremea sa. Dar C256 făcea sute de mii de operaţiuni pe secundă. Saltul a fost uriaş.

În octombrie 1970, Felix C256 a fost dus la târgul de la Romexpo pentru vizita oficială din partea lui Ceauşescu. În perioada 1974-1975, patru unităţi au fost vândute în China, dar a fost exportat şi în Ungaria.
D
upă Felix C256 a apărut imediat un calculator mai mic proiectat integral de institut pe baza acestei tehnologii, numit Felix C32. Era pentru centre de calcul mic. Apoi s-a început lucrul la C512, mai puternic, dar care a mers mai greu din cauza lipsei de colaborări între Institut şi Fabrică.

Dar chiar dacă se cumpărase licenţa de la francezi şi începuse producţia de calculatoare Felix, Ceauşescu a vrut să verifice care este situaţia. Astfel că în 1972 s-a ţinut o şedinţă care a durat 7 ore. Ceauşescu i-a dat şi lui Vasile Baltac cuvântul, prilej cu care acesta a spus ce s-a făcut şi în ce fază se află implementarea tehnologiei preluate din Franţa, neomiţând şi minusurile. Dar acolo erau şi oponenţi.

Cineva de la Hunedoara folosea un computer Elliott şi se lăuda cu performanţele acestuia, dar Ceauşescu l-a întrerupt la un momet dat: "Ia mai lasă-ne, tovăraşe, că dacă aveţi atât de multe calculatoare aflaţi la timp şi nu peste un an cât cox aţi consumat în plus". Pe de altă parte, un exponent al taberei "Eco­nomiştilor" s-a ridicat şi a început să facă praf calculatorul Felix: că nu e terminat, că nu are discuri etc. Şi acesta e întrerupt de Ceauşescu: "Ajunge! Să fie clar că această licenţă s-a luat cu aprobarea conducerii Partidului. Şi în acel moment discuţiile s-au încheiat. Abia atunci s-a pus capăt disputelor între cele două tabere: "economişti" şi "industriaşi".


ŞCOALA DE MATEMATICĂ ROMÂNEASCĂ
Pentru a întregi tabloul industriei româneşti de calculatoare, în această perioadă de început, mai avem nevoie de un element fără de care nu putem înţelege progresul rapid: şcoala românească de matematică.

Absolvent al Facultăţii de Matema­tică (Bucureşti), Florin Talpeş a lucrat la ITC-ul din Capitală în perioada 1983-1990, fiind cercetător în laboratorul de Prelucrări de imagini.
"România avea în acel moment una dintre cele mai bune şcoli de mate­matică din lume, avea un prestigiu foarte mare. Sunt puţine zone în care o ţară reuşeşte să-şi construiască un brand puternic, global. Pe matema­tică, asta se construieşte în jumătate de secol. E unul din puţinele atu-uri. Aveam un prestigiu colosal (...) Iar părintele spiritual al şcolii de informatică a fost Grigore Moisil." El a ţinut legătura cu primele echipe de informaticieni, de la sfârşitul anilor '50. Echipele lucrau independent, nu exista comunicare, dar Moisil i-a cunoscut pe toţi, i-a ajutat să dezvolte calculatoare.