Florin Piersic - interpretul lui Ioviţă din "Cartea lui Ioviţă" de Paul Everac, la Teatrul Naţional "I.L. Caragiale"

Acum, după aproape 250 de reprezentaţii cu Cartea lui Ioviţă de Paul Everac, îmi aduc aminte de ce-mi spunea autorul după premieră: "Un director de teatru mi-a zis că va da cel mult zece spectacole cu această piesă"! "Dar eu cred că tu ai să joci mai multe. Singura condiţie este să păstrezi emoţia şi mai ales credinţa în tot ce faci şi spui în acest rol".

Poate o să vi se pară destul de dulceag ceea ce am să vă declar acum (cu toate că ăsta e genul meu şi, oricâte eforturi aş face, nu pot ieşi din el), dar de fiecare dată când am jucat acest rol, fie pe scena Teatrului Naţional, fie în diferite oraşe din ţară, m-am gândit la cele spuse de autor. De altfel, trebuie să mărturi­sesc cu foarte mare sinceritate, mi-au plăcut întotdeauna rolurile pe care le-am interpretat, dar le-am iubit mai mult pe cele care-mi ofereau un plus de spectaculozitate, de culoare, ceva care să şocheze, să rămână, să impresioneze, să ţină trează atenţia spectatorului. De aceea, când am  citit prima dată piesa, am zis "nu pot juca eu aşa ceva", mi se părea personajul destul de tern, închistat, declarativ, chiar lozincard aş putea spune. Probabil căutam momentul sau momentele în care aş fi putut să "uluiesc" spectatorii, să-i trezesc, să-i irit. Nu găseam nicăieri în el aşa ceva. Nu voiam să joc. Ajunsesem acolo încât îi spuneam autorului, care era şi regizorul piesei: "Maestre, eu n-am cap de director, nu cred că mă crede lumea că-s eu, Ioviţă, director al unei fabrici de chimicale". "Greşeşti, totul nu vine de la cum arăţi, totul vine de la ce simţi, de la puterea credinţei pe care o ai în cuvintele pe care le rosteşti". Vorbele astea îmi aduceau aminte de maestrul Finţi, care avea o răbdare, o fervoare şi o plăcere de a lucra, de a transforma, de a fora în sufletul actorilor - că Paul Everac doreşte ca eu, numai eu să joc acest rol. De altfel, într-un caiet-program a prezentat, într-un text gen nuvelă, timpul repetiţiilor, adică "impresiile de călătorie", filmul tuturor repetiţiilor până la premieră. Era bine ce scria acolo şi aş putea spune chiar adevărat. Căutam un subterfugiu, întârziam, nu puneam suflet (iertaţi modestia, dar eu pun suflet cam în toate, poate prea mult, sigur prea mult), doar-doar am să-l oblig să renunţe la mine, doar erau atâţia şi atâţia care aşteptau un rol principal!

Toate astea, până într-o zi, când mi-a spus: "Nu vrei să dai tot ce ai tu mai bun în tine, să gândeşti. Să-l iubeşti pe Ioviţă. Să fii tu Ioviţă, pentru că, dragă Piersic, ar fi extraordinar să ai măcar zece la sută din calităţile lui. Ce iubeşti tu mai mult pe lumea asta? Teatrul, părinţii, filmul, călăria? Ce? Aşa iubeşte Ioviţă substanţele la care lucrează şi pe care le inventează. De ce nu vrei să uiţi tot ce ai făcut până acum, mai bun sau mai rău, şi chiar din acest personaj, care ţi se pare liniar, încuiat, îndărătnic, să faci un om cum nu există, drept, curat până la lipsă de cu­loare...?" Devotat unei idei măreţe, pe care o poartă în suflet de când s-a născut, devotat familiei lui, devotat ţării lui, devotat meseriei lui, şi mai ales, devotat ideilor lui, pe care nimeni niciodată nu poate să i le schimbe... Mi-am şoptit în barbă ce o aveam, pentru că filmam în serialul cu Barbu (Mărgelatu), "Ia să-i arăt eu lui ce pot!". Lăuda A cincea lebădă, pe Corado Negreanu, pe Mihăilescu Brăila în Ordinatorul, îi lăuda pe toţi actorii că sunt orgolioşi, vanitoşi - asta nu trebuie să v-o spun eu, că sunt prea rare excepţiile - atunci eu, orgolios până la Dumnezeu, eu unde-s? Pe "nicăria"! şi-am început să repet serios. Economia de mijloace, replica scurtă, tunsă, fără efecte stufoase, fără melodie, privirea arsă, fierbinte, prezentă, vie, atentă, inteligentă, înlăcrimată, nervozitatea unor mâini care vorbesc şi ele singure, sufletul care oricând e gata să dea şi să primească; şi, peste toate - ceva incredibil, recunosc -, am descoperit, cu ajutorul autorului, o tristeţe nemărginită a omului care înţelege totul, care doreşte că şi semenii lui să înţeleagă totul şi care vede departe, foarte departe, concret şi poetic totodată, cum ar putea să fie totul. Un colaborator al revistei Teatrul mi-a spus, după premieră, între patru ochi: "Aşa un om nu există!", la care i-am răspuns: "Autorul zice, întrebându-l şi eu acelaşi lucru, că există", Iar dacă nu există, zic eu şi astăzi, e bine că măcar spectatorii care l-au văzut, l-au auzit pe Ioviţă, au căzut câteva clipe pe gânduri, zicând în străfundul sufletului "ce păcat că nu sunt ca el sau aproape ca el!". Aşa cred eu că ar trebui să fie un comunist adevărat.

Ioviţă este eroul contemporan, este intransigentul, este vizionarul, este inima caldă a unui popor talentat şi fermecător, este cel care orice ar fi: director, inginer sau simplu muncitor, îşi dedică viaţa şi munca unei idei, într-un cuvânt, un om adevărat, puternic. Când mă gândesc la ei, eu, care - am uitat să vă spun, între timp m-am îndrăgostit de el, de personajul pe care îl joc - repet, când mă gândesc la el, am în minte replica finală, care la prima lectură - nu la a zecea sau la a treizecea - nu-mi spunea aproape nimic. Dar, cu timpul, fiecare tablou, fiecare confruntare a lui cu semenii m-a dus la o emoţie unică, răsfrângându-se fericit asupra evoluţiei mele, ca actor pe scenă. Îmi spuneam: "Nu, nu mă voi simţi niciodată părăsit, nici surghiunit, nici lovit de vreo nenorocire, atâta vreme cât voi simţi rea­zimul oamenilor care au aceeaşi conştiinţă ca mine. Şi, deasupra mea, speranţa"...

Se spune că există dragoste la prima vedere. E adevărat, sunt convins de asta. Dar ştiu tot atât de bine că ai ocazia să cunoşti un om, să-l asculţi, să-l vezi, să-l înţelegi, să-l cumpăneşti, să-i descoperi defectele şi calităţile, să începi să te simţi legat de el, şi, într-o bună zi, să simţi că-l iubeşti, să simţi că ţi-e indispensabil. Aşa s-a întâmplat la mine cu Ioviţă. Iertaţi-mă, trebuie să închei cum am început, melodramatic. Ce să fac, ăsta-s eu! Ştiu că mă repet: doresc să fiu măcar aici, în paginile revistei de specialitate, cu sufletul în palmă, argumentând în plus că teatrul e viaţa mea. Deci, voiam să spun că a fost o întâlnire bună între mine şi personajul lui Everac. Ioviţă m-a schimbat, m-a pus pe gânduri în multe ale mele personale, de viaţă. A fost o întâlnire bună cu scriitorul Everac; pe lângă cei doi-trei actori mai sus citaţi, eram şi eu o reuşită. O întâlnire bună cu regizorul Everac, care, convenindu-i aluatul Piersic, cu mai multă sau mai puţină drojdie, a ştiut să-l "coacă". Era o revelaţie pentru mine - pentru că eu socot că actorul, fără regizor, e pierdut. În sfârşit, a fost o întâlnire bună şi cu partenerii: Ioana Bulcă, Eugenia Maci, Matei Alexandru, Matei Gheor­ghiu, Traian Stănescu, Constantin Di­nulescu, Constantin Diplan, Anatolie Spânu. Şi pentru că trebuie să închei neapărat în genul lui Ioviţă, nu pot uita replica unui inginer chimist de la Brazi, Ion Horea, care a venit după spectacol şi, cu ochii umezi, mi-a spus: "Stimate actor, ce-am simţit astă-seară n-am simţit, poate, niciodată într-o reprezentaţie de teatru! Eu sunt un Ioviţă!". Mi-a strâns mâna şi a plecat. N-am să-i uit niciodată privirea! Ea mă duce şi, absolut sigur, mă face să cred că teatrul nu va muri niciodată şi că tot ce e făcut cu credinţă rămâne, cum eu vă rămân credincios dumneavoastră, tuturor celor ce m-aţi citit acum.
Mărturie consemnată de Maria Marin, Revista Teatrul, nr.6/1989