Geoni de cinci Dan

Până să-l cunosc, Geoni stătuse numai în lanţ. La numărul 56 bis de pe strada bucureşteană Hagi Ghiţă era un imobil în formă de U, cu cele două laturi lungi despărţite de un gard. Tot imobilul avea un singur proprietar, care stătea pe o latură a clădirii, iar pe cealaltă erau trei apartamente, închiriate.

Între noi, chiriaşii amărăşteni, şi proprietar, un gard. Ai mei închiriaseră partea care forma o bucată din adâncitura literei, iar dincolo de gard, viitorul meu prieten cu botul ca de liţă, Geoni - o corcitură de fox terrier şi javră pură românească, un câine extrem de iubitor şi, se pare, după prietenia cu care m-a împodobit de la început, cam nejucat la viaţa lui.

Stăpână-său era pensionar, locuia cu fiica lui, o femeie la vreo 40 de ani; nimeni, deci, nu avea chef de Geoni, cum eram eu convins că se scrie numele lui.

Cum dorinţa mea dintotdeauna era să am câine, dar problemele mele de sănătate ne-au împiedicat să ţinem animale la bloc, prietenia a fost gata. Geoni a cunoscut măreţele aripi ale lipsei de lanţ şi putea marca în voie orice părticică din cei cam 200 de metri pătraţi de curte. Toate bune, până într-o zi, când a reuşit să iasă pe stradă, tocmai când treceau bravii hingheri comunişti. Care, cam în lipsă de obiectul muncii - fiindcă în acea zonă nu se făcuseră mari demolări, ca să fie haite pe străzi - puneau laţul de gât şi câinilor cu stăpân, dar nesupravegheaţi.

Asta pentru recompensele cu care se târau pe la Ecarisaj stâpânii încercănaţi ai animalelor furate.
Să mor şi mai multe nu. M-a găsit mama cu ochii cât cepele de bocit, nu mai mâncam, nu se mai putea trăi cu mine. Aşa că, împreună cu fiica proprietarului, ne-am urcat în Dacia ei albă ca zăpada şi valea la Ecarisaj.
Maşina s-a înfipt în norul de putoare care plutea peste toată zona unde îşi găseau iadul o grămadă de animale prinse la colţ de stradă.

Am rămas în maşină, smior­căindu-mă, şi damele s-au dus să-l găsească pe Geoni. Nicolae Bălcescu s-a dovedit nu numai revo­luţionar, ci şi un mare iubitor de animale, căci mi l-a găsit rapid. La vederea sutei de lei, un tartore în salopetă plină de jeg l-a scos din cuşcă şi am pornit-o spre casă. Când l-am dat jos din maşină, Geoni era absolut şocat, nu reacţiona deloc, nu dădea din coadă, nu mânca, nu nimic.

Bineînţeles că am avut un motiv în plus să stau toată ziua bot în bot cu el - lucru de care mama era extrem de bucuroasă, ca toate mamele în această situaţie - şi s-a refăcut rapid. Un vecin, fotograf bătrân, ne-a făcut o poză pe spatele căreia a scris data: 09.06.1981. Iar eu, de bucurie că suntem iar împreună, am scris cu pixul: "Geoni cu mine". Cu ajutorul unui şablon care avea litere pe care le imprimai pe hârtie prin apăsare, am scris, într-o după-amiază de vară: "Dan, Dan, Dan, Dan, Dan. Geoni".
Am suferit pentru această nedreptate. L-aş fi scris de cinci ori şi pe Geoni, dar n-am mai avut litere.