Greaţa lui Sartre şi scârba lui Trăsnea

Cu mai bine de patru decenii în urmă, student fiind la facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, descopeream, alătură de alţi colegi de generaţie, existenţialismul. Pasionaţi de literatură fiind, ne atrăgea mai ales varianta franceză a curentului, mai ales că, tot pe atunci, era în plină glorie polemica dintre "neg-antropologismul" lui Michel Foucault şi "pălăvrăgeala umanismului", sintagmă prin care se ridiculiza filosofia lui Jean Paul Sartre.

Aveam, pe atunci, un tânăr asistent la disciplina Istoria filosofiei, om de aleasă cultură şi cu un suflet de aur, care ne pusese la dispoziţie, cu toată dragostea, biblioteca sa. Astfel am descoperit "Greaţa", romanul lui Sartre, considerat a fi un manifest al existenţialismului francez. Acelaşi admirabil mentor al tinereţilor noastre era şi cel mai căutat parte­ner de dialog şi nici nu este de mirare dacă printre cele mai des atacate subiecte de discuţie se afla şi romanul sartrean. Dimpreună cu tânărul nostru asistent - astăzi, eminent membru al Academiei Române -, încercam să descifrăm sensul acestei noţiuni şocante ("greaţa"). Asta cu atât mai mult cu cât un asemenea sentiment venea într-o flagrantă contradicţie cu entu­ziasmul vârstei,  dar şi cu spiritul timpului, cu reala deschidere politică şi spi­rituală a anilor '65.

Anii au trecut şi, treptat, acestei "destinderi" culturale i-a luat locul o tot mai apăsătoare anchiloză intelectuală. Iar mumificatelor citate din "dascălii proletariatului" le opuneam, acum, citatele din "gândirea  social-politică a Tovarăşului". Cât despre accesul direct la  marile opere şi curente ale filosofiei timpului, aşa ceva nici că mai se punea în discuţie!

Lehamitea devenea, printr-un simplu reflex, procedeu de autoapărare, iar anecdota "cu cifru" ne mai susţinea cât de cât moralul. Un alt fel de greaţă - mai pe româneşte "scârbă" - ne copleşea şi ne apăsa, într-o totală opoziţie cu entuziasmul oficial.

Într-o zi, către sfârşitul anilor '80, l-am reîntâlnit pe fostul nostru asistent - acum profesor universitar -, prilej cu care ne-am pus pe depănat impresii mai vechi sau mai noi despre tot şi despre toate. Din vorbă în vorbă, am aflat că se resimţea de pe urma unui puternic surmenaj. Trecuse cu bine hopul şi se pregătea să revină la catedră şi la masa de lucru.

Printre cei care l-au vizitat în vremea suferinţei sale s-a aflat şi profesorul Ovidiu Trăsnea, un eminent politolog a cărui operă poate fi citită cu mult folos şi azi. Ardelean de felul său, profesorul Trăsnea era un om foarte măsurat la vorbă, deloc amator de efuziuni, de reacţii patetice sau de tirade. Nici nu este de mirare dacă, şi în vreme ce mai tânărul său confrate îşi descria suferinţa, mina profesorului Trăsnea rămânea imperturbabilă.

La un moment dat, gazda a pomenit  despre un  puternic tranchilizant. Dintr-o dată, faţa lui Ovidiu Trăsnea s-a luminat, un zâmbet larg i-a înflorit şi, după câteva clipe, i s-a adresat cu o mare încântare în glas:
- Aaaa, domnule coleg, dar ăsta este un medicament uluitor, este ceva teribil pentru timpul nostru!
După care, văzând mirarea din ochii  celuilalt, a continuat:
- Domnule coleg, medicamentul ăsta îţi dă o stare cu totul aparte, îţi dă... aşa, o scârbă de tot şi de toate!
Şi, uite-aşa, spre asfinţitul "Epocii de Aur", "scârba" lui Ovidiu Trăsnea a înlocuit "greaţa" lui J. P. Sartre!