Ilegalistul disident Gheorghe Apostol

În 1989, pentru cei din afara Ro­mâ­niei, lucrurile erau clare – schimbările din ţările lagărului socialist veneau din interiorul partidelor.

Disidenţa avea pentru politologi sensul de opoziţie la politica oficială, cu propunerea unor alternanţe şi modificări în programul societal. Apariţia unor nuclee de in­telectuali reformatori era pas în algoritmul schimbării din modelul creditat. Programul lor era difuzat fie prin mij­loa­ce oficiale (cazul Uniunii Sovietice, ulterior al Bulgariei), fie clandestine (cazurile Ungariei, Poloniei sau Ce­hos­lo­vaciei). Astfel sensibilizate, mul­ţi­mi­le de muncitori, ţărani şi in­telectuali ar fi de­venit o "societate ci­vi­lă" contra partidului-stat.

În România însă, modelul părea ina­pli­cabil. Ceauşescu rotea ca­dre­le – de la centru la judeţenele de partid şi invers – cât n-apucau să se dez­me­ticească, iar el îşi asigurase puterea prin "vot unanim" de partid. Scriitorii şi artiştii cârteau împotriva reducerii planurilor editoriale şi fondurilor de achiziţii ale creaţiei plastice. Iar urmaşii de nomenclaturişti pa­tro­nau satis­fă­cuţi grupuri de discuţii ori de chefuri şi "bişniţă".  

Aşa se face că "agitaţia" lui Gheorghe Apostol a focalizat in­te­re­sul ob­ser­vatorilor avizaţi. Anumite de­ta­lii din biografia lui alimentau ge­neroase iluzii. Speranţa ar fi fost cristalizarea unui nucleu al stângii reformiste dintr-o a doua ge­neraţie de co­mu­nişti.  Ori dintre fiii de foşti ilegalişti, ne­mulţumiţi de cursul practicilor marxism-le­ni­nismului iniţiate de părinţii lor.

Tovarăş de închisoare al lui Gheor­ghiu-Dej, Apostol fusese de­semnat de primul lider comunist ca succesor al său. Apostol se năs­cuse  la Ga­laţi (1913) şi intrase în par­tid în ace­laşi an cu Gheorghiu-Dej (1930). Mun­citorul ilegalist a fost arestat şi con­damnat politic la trei ani şi ju­mătate închi­soa­re (1937). N-a ieşit însă în libertate pâ­nă la capătul răz­bo­iului. Preşedinte al Confede­raţiei Ge­nerale a Mun­cii din 1945, prin el s-au extins ideologia şi relaţiile comuniste asupra sin­di­ca­te­lor. Exersase un an, după  moartea lui Stalin, chiar funcţia de prim-se­cretar al CC al PCR sub auspiciile "condu­cerii colective" de partid.

O conjunctură bine potrivită de Nicolae Ceauşescu a spulberat planurile defunctului Dej. Apostol s-a resemnat şi nu şi-a arătat ranchiu­na prin nimic. "Nu am fost ahtiat după putere!, mi-a declarat, în 1993, despre evenimentul din 1965. Dacă o do­ream cu orice preţ, o puteam obţine, riscând însă spar­gerea unităţii partidului şi a conducerii sale."

Propus public pentru îns­că­u­na­rea în funcţie la Congresul al IX-lea de însuşi Apostol, Ceauşescu şi-a eli­minat contracandidatul din con­du­ce­rea partidului la congresul ur­mător. Fuseseră deja fricţiuni pe tema divorţului şi recăsătoririi lui Apostol (căci Ceauşescu întronase deja "principiile eticii socialiste" în partid!). Un atentat sub masca unui accident de maşină în  1967 şi un al doilea în 1972 (de Apostol declarate) l-au făcut să-şi ceară plecarea de­parte de ţară într-un post de ambasador.      

Din America Latină vede mai bine decât de-acasă involuţia politicii lui Ceauşescu. În concediul din 1986 a discutat cu  generalul Ion Ioniţă – alt fost apropiat îndepărtat de Ceau­şescu – pregătirea unui complot. So­li­citându-i precizări, despre Ioniţă mi-a spus: "Avea un grup de gene­rali de armată, buni prieteni de-ai lui şi de la Securitate (…), precum şi 100 de activişti de partid, în frunte cu Iliescu". Plănuise să acţioneze în timpul unei plenare a CC al PCR.

Apostol s-a întors la post, aş­tep­tând de la Ioniţă fericita veste a ac­ţi­u­nii reuşite.   A aflat însă că generalul decedase cu diagnosticul unui cancer galopant. Concluzia lui Apostol – Ioniţă fusese iradiat, o tehnică nouă pentru eliminarea indezirabililor.
Cu ajutorul interviurilor rea­lizate de Ion Jianu (recent publicate de Editura Curtea Veche) re­com­punem încercările lui Gheor­ghe Apostol de a fonda grupul de disidenţă în reprezentantul căruia se va erija ulterior Silviu Brucan. Aflat în post la Sao Paolo, din casa unui român vorbise telefonic cu Aristide Buhoiu, directorul ziarului Universul, ce apărea în America în limba română.

Pe baza convorbirii, conform în­ţe­legerii, Buhoiu a publicat în 1988 articole despre Ceauşescu. Prezentase informaţiile ca fiind furnizate de un fost apropiat al lui Chivu Stoi­ca. "Eu i-am vorbit domnului Apostol de atitudinea luată de domnul Brucan du­pă revolta de la Braşov (când s-a opus uciderii mun­citorilor, alertând opinia pu­blică mondială), îndem­nân­du-l să-l caute la Bu­cu­reşti, aşa cum reiese clar din înregistrarea convorbirii", a recunoscut ulterior Aristide Buhoiu. A mai adăugat şi că, la data respectivă, întrebându-l pe Gheorghe Apostol cine ar fi potrivit de succesor al lui Cea­u­şescu, a răspuns "fără ezitare" – Ion Iliescu. Şi tot Buhoiu de­cla­ra că parte a convorbirii sale cu Apostol fu­sese conservată pe banda ma­g­ne­tică în arhiva BBC. Aşa şi-a salvat viaţa Apostol în evenimentele ulterioare.

Revenit în ţară la cererea sa în aprilie 1988, Apostol a solicitat o audi­en­ţă lui Ceauşescu. Voia să-şi expună opiniile despre politica lui (căci, critica Apostol, partidul fu­sese transformat într-o "armată civilă pusă la dis­po­ziţia lui Ceau­şes­cu"). N-a fost însă primit. A iniţiat atunci alte întâlniri. Cu foş­tii tovarăşi din vremea lui Dej, Ale­xandru Bârlădeanu şi Corneliu Mă­nescu, îndepărtaţi şi ei de Ceau­şescu, şi în primul rând cu Brucan. În versiunea lui Gheorghe Apostol (ce mi-a fost relatată în 1993) dis­cu­ţiile şi întâlnirile au decurs astfel:

"Ne-am întâlnit în Parcul He­răs­trău. În timpul plimbării, mi-am exprimat părerea că trebuie să elaborăm o scrisoare deschisă adre­sa­tă lui Ceauşescu. Brucan a fost de acord cu propunerea mea şi s-a angajat să lucreze el această scri­soare. După aproximativ două săp­tămâni m-a vizitat la domiciliu şi mi-a arătat textul scrisorii, în­toc­mit de el. L-am citit şi l-am apreciat ca neacceptabil. L-am rugat să mear­gă la Bârlădeanu să vadă şi el ce a scris. A fost şi la Bârlădeanu şi acesta, fără să vorbesc eu în prealabil cu el, a avut aceeaşi părere ca şi mine. Atunci am lucrat eu la un text de scri­soare. Cu textul scri­sorii am mers la Corneliu Mănescu şi acesta l-a acceptat fără nici o ob­servaţie. Apoi am dat acest text lui Grigore Ră­ceanu. Acesta a făcut u­nele adăugiri la punctul ce se refe­rea la politica internă a lui Ceauşescu pe care le-am socotit u­tile şi le-am introdus în text. Textul, astfel îmbunătăţit, l-am predat lui Alexandru Bâr­lă­dea­nu. Acesta a făcut remarca asupra documentului: are caracter de discurs! Ar trebui să fie mai analitic, mai aprofundate unele probleme şi s-a an­gajat să lucreze el la îmbunătăţirea aceasta.

Bârlădeanu s-a îmbolnăvit, a fost internat în spital şi treaba a rămas baltă! Între timp, Brucan a plecat în străinătate, lipsind câteva luni. La întoarcerea sa l-am întâlnit şi, în discuţiile avute, am acceptat pă­re­rea sa de a nu face o scrisoare prea largă: să facem un document mai scurt, un fel de "apel" către Ceau­şescu. Am stabilit de comun acord care să fie temele de politică internă şi externă la care trebuie să ne referim. Ne-am întâlnit în Parcul He­răs­trău. Brucan urma să dactilogra­fieze te­mele pe care le-am stabilit în amă­nunt, urmând să fie expediate de acesta: un exemplar la Cea­u­şes­cu, unul la BBC şi al treilea la Europa Li­beră. Această acţiune a avut loc după ce personal, cu fiecare în parte, am avut discuţii."
La începutul lui 1989, foştii ilegalişti se întâlneau astfel la iniţiativa lui Gheorghe Apostol pe străzi şi prin parcuri. Filaţi de mai mulţi oameni deghizaţi ai Securităţii decât avusese Siguranţa burgeză în "brigada comunişti".

Ultimii doi adepţi ai apelului iniţiat de Apostol au fost Răceanu şi Păr­vulescu. Încercaseră să-i atragă şi pe alţii în protestul sperat a deveni program alternativ al cetăţenilor Ro­mâniei. Dar nu reuşiseră. Apostol avea atunci 76 de ani. 78 îm­plinise, la finele lui ianuarie, Bâr­lădeanu. Dintre tovarăşii ce-i plă­nu­iau blamul lui Ceauşescu, cel mai tânăr era Corneliu Mănescu – trecut şi el de şapte decenii. Iar decanul de vârstă Constantin Păr­vu­lescu urma să aniverseze… 94 de ani!