Jurnalul Monicăi Lovinescu

Publicate în câteva volume cu titlul de "Jurnal", însemnările Monicăi Lo­vinescu din anii 1981-2001 au făcut succes la prestigioasa editură bu­cureş­teană Humanitas.

"Jurnalul acesta nu reconstituie o existenţă, ci o agitaţie", îl prefaţează însăşi autoarea în "cuvântul" primilor ani. Revenise la genul acesta, abandonat de public şi de autori spre sfârşitul deceniului şase, deoarece filele agendei erau neîncăpătoare. "Emisiuni, telefoane, apeluri şi urgenţe de la Bucureşti, corespondenţă, vizite", cu finalitatea unor pagini "scrise despre alţii şi pentru alţii". "Pactul biografic" al memorialistului, conchide, a fost trădat.

"Vocea speranţei"
Pentru aşteptările presupus va­loroasei (şi voluminoasei) literaturi de sertar, jurnalul Monicăi Lovinescu ar putea fi unică revelaţie. Deşi, cu referire la sine, autoarea tăia cuvântul literatură. Fiica lui Lovinescu - "copil-minune" cu dedicaţii intrate-n istoria literaturii române de la aştrii Cenaclului "Sburătorul" - şi-a renegat vehement experimentele adolescentine în proză şi versuri.

Din studiile universitare la Bucu­reşti a păstrat fascinaţia pentru Camil Petrescu, menţionând sârguincios în toate notiţele biografice că fusese asistenta lui la un anume curs de artă dramatică. Din titlul maestrului "Teze şi antiteze" a făcut mai apoi porte-bonheur-ul izbânzilor sale la Paris. Care român, în anii '80, nu ascultase la Radio Europa Liberă ori nu auzise de faimoasele "Teze şi antiteze la Paris"? Ce jurnalist, contemporan al ei, i s-ar alătura la categoria impact?! Incontestabilă mărturie (macabru preţ al succesului!) a fost atentatul comandat de Securitate în anii '70 pentru "suprimarea" ei.

Consemnăm sintetic câteva referin­ţe biobibliografice ale cronicarului li­terar desemnat "conştiinţa neamului românesc" şi "vocea speranţei" prin  personajele sale. Monica Lovinescu (1923-2008) a plecat din România, în 1947, ca bursieră a statului francez. Peste câteva luni a cerut azil politic, stabilindu-se la Paris. Va trăi cu obsesia mamei sale, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, decedată în închisoare.

A încercat să facă regie în teatre de avangardă. Cu Eugène Ionesco, care debutase şi el pe atunci cu "Cântăreaţa cheală" (1950),  va lega o statornică prietenie. A colaborat cu critică teatrală şi literară la publicaţii franceze şi ale românilor din exil şi a publicat traduceri din limba română. A fost angajată a secţiei în limba româ­nă de la  Radiodifuziunea Fran­ceză (1951-1975). Colaborarea cu secţia română a postului american de radio Europa Liberă a început-o din 1962, iar din 1975 până în 1992 i-a fost salariată în cadrul biroului din Paris al postului. Cu excepţia unui singur volum apărut la Madrid ("Unde scurte", 1978), toate celelalte cărţi ale Mo­nicăi Lovinescu au fost publicate în România ex-comunistă.

Din ultima convorbire înregistrată cu ea în toamna lui 2006 de Doina Jela  ("O sută de zile cu Monica Lovinescu", Vremea, 2008), mi-am notat câteva declaraţii esenţiale. "Viaţa nu mă interesează", zice Monica Lovinescu imobilizată la pat de câţiva ani deja. Nici măcar în cea mai minunată formă a forţei sale primare: nu-i plac copiii... "poate fiindcă sunt momente fără carte!".

Coduri de pericol
Punctul forte al unui voiaj reuşit la Pa­ris era pentru literaţii şi artiştii ro­mâni invitaţia în casa cuplului Mo­nica şi Virgil Ierunca. "La Monici", pentru cei care se lăudau a fi fost prietenii ei. Să te recunoască, citeze ori... să te laude Monica preţuia mai mult ca premiul Uniunii Scriitorilor din România! Extraordinară instanţă deveniseră cronicile sale deopotrivă pentru scriitori, propagandişti, secu­rişti şi ascultători.

"Ea era un fel de ghid moral al întregii lumi culturale române din Occident. Uneori te recomanda unei fundaţii, de unde-ţi dădea bani să-ţi cumperi cărţi şi diverse nimicuri. Şi-n rest se interesa cum e-n ţară şi ce se întâmpla în literatura română. În întâlnirile mele cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, în general, îi rugam să nu spună adevărul întreg despre cărţile mele."
Ziceam imediat cuvântul conve­nit - parola -, pe urmă vorbeam vrute şi nevrute. Ce faci, bine, sănătos, ninge, plouă... dar după ce rosteai cuvântul cu pricina.

Dar nu înţeleg.... Cum adică? "De exemplu, ei insistau pe dimensiunea politică - greva minerilor, răspunde scriitorul referindu-se la «Drumul cenuşii» (apărut în toamna lui 1988 cu atâtea dificultăţi încât - după aceleaşi notaţii ale Monicăi Lovinescu - i-au cauzat autorului un edem cerebral). Şi eu nu o voiam ca accent principal, pentru că nu mai puteam publica următoarea carte. Interesul meu era să public, nu să mă laude ei.

Sigur că n-ascultau şi n-au ascultat niciodată. Monica ştia foarte bine când se poate întâmpla ceva sau ce ni se poate întâmpla. Aveam anumite coduri de pericol. Atunci puteai să o anunţi ca să vorbească în presa străi­nă." Cum anume? "Aveam, de pil­dă, un număr de telefon din Paris. Ştiam că, până îşi reglează «ascultătorii»  din ţară aparatele, în pri­mul minut nu te pot asculta... Ziceam imediat cuvântul convenit - parola -, pe urmă vorbeam vrute şi ne­vrute. Ce faci, bine, sănătos, nin­ge, plouă... dar după ce rosteai cu­vântul cu pricina."

Prin Radio Europa Liberă se de­clan­şa alarma. Comentau despre cel în pe­ricol şi atrăgeau atenţia presei şi diplomaţiei internaţionale prin meca­nisme deja puse la punct.
Cu "enorm" efect, zice Augustin Buzura.

Vremea scriitorului-zeu
"Alţii au iubit-o şi apoi au încetat s-o iubească, scrie Doina Jela, fiindcă după ce i s-au confesat, poposiţi pe fotoliul musafirului din holul casei din rue Francois Pinton, confesional şi canapea de psihanalist, maşină de spălat reputaţii, ea a încredinţat totul jurnalului, de unde judecăţile ei intransigente şi-au revărsat criteriile cam prea ferme peste viaţa literară călduţ-molcomă din ţară. Discretă în ce priveşte confesiunile celorlalţi (...), Monica Lovinescu încredinţa jurnalului totul, dintr-o convingere în rolul capital al memoriei mărturisitoare."  

Totul?! Mult spus. Căci atom în lumea Monicăi Lovinescu e cartea. Şi scriitorul: augmentat ca ferment şi pigment al dospelilor revoluţionare. Ca pe-o  scenă de teatru - căci ea e regizorul! - îşi dispune această lume a ei în "pozitiv"/ "negativ", funcţie de axul puterii. Şi poate că tocmai aici s-a-nvârtit cheia la succesul de public al cronicii ei culturale: a tratat teme predestinate elitei în maniheismul gândirii prelogice, ca înfruntare dintre bine şi rău.

Cât de actuale sunt cronicile acelea - magic cuvânt! - necenzurate? Fie că da, fie nu, deja sunt mărturie a timpului revolut numit de alt estic (Andre Makine) vremea când scriitorul era un zeu.

Când i s-a confesat Doinei Jela că visase să facă regie de teatru, motivase: "Pe lângă autor, vorbeşte şi regizorul"; în secolul al XX-lea, vor­bin­du-se chiar mai mult despre con­cepţia lui decât despre dramaturg. Iar în regia pe unde scurte a Monicăi Lovinescu, a scrie literatură e egal cu a face politică. Arme de apărare ori de  atac: genul epic, liric sau dramatic - în slujba ori împotriva puterii. Cu teme­ritate şi tiranie de strateg, vocea ei inegalabilă n-a obosit în  sentinţe, profeţii, laude şi insulte. În fond, a făcut teatru la microfon, nu cronică literară.

Neostenită a fost şi prin furnicătura Jurnalului: ştiri, bârfe şi zvonuri; iţe, fire şi modele - act după act; aranjamente, certuri şi împăcări; emisari, fundaţii şi asociaţii; demonstraţii, procese şi proteste... Pe puţin în două notaţii la săptămână - în trecerea timpului, mai însemnate decât textele de jurnalistă radiofonică publicate.   

Iată şi gongul la mizanscena politico-literară a anului 1989: "3 Ianuarie 1989. Jurnal. Mircea Dinescu a trimis vorbă că «vrea» un gazetar francez pentru un interviu. Ne telefonase Bernard  Poulet. De la L Evenement du Jeudi vor trimite pe cineva (Yann Plougastel) pe care mai înainte trebuia să-l punem în temă. Lungă convorbire deci azi cu P. Îi dăm adresa, felul de a ajunge, îi recomandăm precauţiile de rigoare şi-l situăm pe M.D. în peisajul literar românesc. Habar n-avem ce vrea să declare Dinescu şi până unde doreşte - şi poate - să mear­gă. Plougastel vrea şi adresa lui Gabriel Andreescu. O are Mihnea (Berindei), dar nu e de găsit la telefon."    

"Camuflat" în "Pragul. Unde scurte, V" (Humanitas, 1995), Jurnalul Moni­căi Lovinescu din '89 reconstituie stupefianta agitaţie de-a perfora roca lunară a statu-quo-ului ro­mâ­nesc. Prin praful şi zgomotul din (încă) şantierul istoriei se întrevăd cabine de actori şi elemente de decor din culisele actelor ante şi "postre­voluţionare".