Un roman a cărui lectură poate forma personalităţi

Plurivalent, personalitate de tip renascentist, eseist, prozator, profesor universitar, Mircea Eliade (n. 1907, Bucureşti - d. 1986, Chicago) a avut un succes răsunător şi a făcut carieră in­ter­naţională ca istoric al religiilor şi filosof al cul­turii.

A teminat şcoala primară de pe Strada Mântuleasa şi apoi Colegiul "Spiru Haret", unde a fost coleg cu Constantin Noica, Arşavir Acterian, Haig Acterian şi Barbu Brezianu. În adolescenţă, Eliade s-a dedicat unui  intens studiu solitar, iar în 1925 era deja aproape unanim recunoscut ca "şef al generaţiei" sale.

A învăţat pe lângă limba franceză, foarte la modă în epocă, şi limba italiană. După ce fusese cucerit de nuvelele semnate de Giovanni Papini, l-a cunoscut pe acesta personal într-o călătorie în Italia. Cităm din "Romanul adolescentului miop", unde se vede limpede admiraţia până la identificare cu Giovanni Papini, căci despre el este vorba: "L-am iubit şi l-am urât o după-amiază întreagă. L-am urât, pentru că el cuvântase lumii ceea ce vo­iam să cuvânt eu. Şi l-am iubit, pentru că mi-a scris viaţa".

Tânărul Eliade şi-a pus problema că cititorii săi l-ar putea acuza de lipsă de originalitate, dar avea în acelaşi timp o fatidică în­credere în sine: "Nu mi-e teamă de nimeni. Sunt gata să dovedesc oricui aurul şi bijuteriile mele. Chiar lui Giovanni Papini".

Atât în romanul "Gaudeamus", cât şi în a doua parte din "Romanul adolescentului miop" (scris în 1927) sunt inserate întâmplări bio­gra­fi­ce, evocând întâlnirea cu viitorul său profesor de logică şi metafizică Nae Ionescu. Re­cu­nos­cân­du-i talentul şi cultura, Nae Ionescu îi oferă tânărului Eliade o slujbă la ziarul Cuvântul şi îi influenţează apoi decisiv întreaga carieră.

Marile pasiuni ale lui Eliade au fost cultura italiană şi ulterior filosofia indiană. A obţinut o bursă particulară şi a studiat astfel limba sanscrită în India, la Calcutta. Cu aceeaşi pasiune cu care în India învăţase sanscrita şi tibetana, la Lisabona a învăţat limba portugheză. În 1941, când România intra în război, Mircea Eliade era consilier cultural la Lisabona.

În 1945 s-a stabi­lit la Paris, unde a predat un curs de istoria re­li­giilor la l'école des Hautes études. Din 1957 a fost profesor la Universitatea din Chicago. Re­cunoscut internaţional ca istoric al religiilor, sa­vant şi filosof al culturii, Mircea Eliade a semnat opere literare şi eseuri traduse în 18 limbi. Este, de asemenea, autorul a 30 de vo­lu­me ştiin­ţifice, iar opera sa completă ar în­su­ma 80 de volume, fără contribuţia jurnalelor intime.
ROMANUL ADOLESCENTULUI MIOP
Cum aminteam mai sus, "Romanul adolescentului miop" a fost scris de Mircea Eliade în 1927. A fost publicat însă de-abia în 1989, graţie efortului impresionant al exegetului său, cri­ti­cul şi istoricul literar Mircea Handoca. Asta pentru că, în perioada presei sovietizate, Eliade fu­sese atacat şi incriminat, acuzat de misticism şi chiar de fascism.  "Au folosit ca pretext câ­te­va articole de tinereţe în care Mircea Eliade sus­ţinuse cu un entuziasm naiv unele idei le­gio­nare, complet abandonate în publicistica lui ul­terioară", explică Alex. Ştefănescu în "Istoria li­teraturii contemporane". În perioada comunistă, opera lui Eliade a îndurat cumplite res­tric­ţii, urmând să fie recuperată, tradusă şi publicată masiv după 1990.

Mircea Handoca scrie în prefaţa volumului apărut în 1990 la Ed. Minerva: "Cel mai valoros text din ineditele definitivate ale adolescenţei lui Mircea Eliade este fără îndoială «Romanul adolescentului miop»". În 1926-1927, câteva frag­mente au apărut în Cuvântul, Universul li­te­rar şi Viaţa literară. (...) Romanul a rămas, în în­tre­­gul lui, inedit mai bine de şase decenii, cu toate că a fost pe punctul de a fi publicat mai întâi în  Gândirea, iar după aceea în Rampa şi Viaţa ro­mâ­nească.

Înainte de a pleca în India, în 1928, Eliade l-a rugat pe Ionel Teodoreanu să-i ci­teas­că manuscrisul, pentru a-l recomanda unei edi­turi spre publicare. Într-o scrisoare de răs­puns, acesta subliniază trăsăturile Romanului...: lirismul şi frenezia. În volumul său "Amintiri I" ("Mansarda"), Eliade scrie "Adoles­cenţii lui Ionel Teodoreanu nu erau cei pe care îi cunoscusem eu. Aparţineau unei alte lumi, care mă fermeca şi mă înduioşa totodată, dar pe care o simţeam definitiv depăşită. Adoles­cenţii mei erau într-adevăr de-atunci şi de-acolo, din Bucureştii primilor ani de după răz­boi, anii jazz-ului şi ai lui La garçonne... Asta era marea mea ambiţie: să arăt că noi, adoles­cenţii de atunci, nu eram asemenea fantoşelor pe care le întâlnisem sporadic în literatură; eram treji spiritualiceşte şi trupeşte...".
Figura adolescentului miop şi trist, timid şi îndrăgostit este văzută prin ochii scriitorului din vremea când era în clasa a IV-a de liceu şi avea "pistrui ca un ovrei".
"Romanul adolescentului miop" este şi un jurnal scris la persoana I, tocmai de aceea re­pre­zintă un consistent material documentar. Ni se înfăţişează cinematografic o epocă, un timp, cu personajele sale recompuse din atitudini, gesturi, aspiraţii. De fapt, reacţiile, neliniş­tile, contradicţiile, grijile fiecărui adolescent. Sub ameninţarea corigenţei, atunci când a primit calificativul "insuficient" la matema­ti­că, personajul-narator spune: "Singura mea nădejde nu rămâne decât «Romanul adolescentului miop»". Astfel, credea el, nimeni nu va mai îndrăzni să îl lase corigent. "Voi lucra în fiecare după-amiază. Nu am nevoie de ins­pi­ra­ţie; trebuie să scriu doar viaţa mea, iar viaţa mi-o cunosc şi la roman mă gândesc de mult. (...). Jurnalul mă măgulea şi îmi alina dorul meu de răzbunare; răzbunare dreaptă împotriva celor care nu mă înţelegeau."

La frontiera din­tre copilărie şi maturitate, adolescentul este în conflict cu lumea. Îşi exteriorizează nonconformismul şi este excavat de dorinţa de liberta­te. Tot ce nu îi este pe plac adolescentului vrea să depăşească, să lase în urmă, să biruiască, dar biruinţa autentică şi salvatoare este în primul rând asupra sinelui. Eliade alege să surprindă realitatea firesc  şi dramatic prin calea iz­bă­vi­toa­re a scrisului. "Nu vreau să fiu comun. Aceas­ta este spaima sufletului şi a trupului meu", nota într-unul dintre caietele sale.

Pentru adolescentul miop, spaimele, lupta, contorsionările sufleteşti erau mai pline de semnificaţii decât risipa în jocuri sau sărbători juveni­le. Robert, prietenul său care dorea să devină fai­mos (îi citea pe D'Annunzio, Balzac, Ibsen, Vic­tor Eftimiu), observă slăbiciunea şi vulnerabilitatea lui Eliade şi îi spune: "Când eşti cineva, femeile şi banii vin de la sine". Sună ca un re­fren la modă, dar oare câţi adolescenţi mai cred în zilele noastre în puterea intrinsecă a scrisului?

Tânărul Eliade nu voia decât să îşi publice romanul. Scrisul ca exorcism, materializat în carte tipărită, constituia pentru el suprema formă de izbândă şi eliberare. Un alt coleg de generaţie, Fosil, "nu e simpatizat, pentru că e şchiop, pârăşte băieţii, e zgârcit şi pe deasupra e şi evreu". Fănică e traumatizat de lecţia de chimie, de autorul însuşi de matematici şi ni se spune acest lucru printr-un denunţ la adresa unui învăţământ eşafodat pe teroare şi rigiditate. O altă problemă, atunci serioasă, a tâ­nă­ru­lui autor a fost întruchiparea prototipului fe­minin în roman. Ni se destăinuie: "M-am tulburat mult la început, pentru că nu ştiam cum să fie fata care va străbate sufletul adolescentului miop. Eu n-am cunoscut decât fetele cizmarului vecin, care în nici un caz nu pot trece într-un roman".
"VIBRA, ARDEA, SE MISTUIA..."
Dar, dincolo de luptele interioare şi exterioa­re, atracţia provocată de senzualitatea femini­nă este vie şi clocotitoare: "De ce să ascund? Am privit adesea, lacom, şolduri şi sâni tăi­nu­iţi. Am sorbit mireasma feminină cu ochi în­ghe­ţaţi. Trupuri feminine plăpânde sau provo­ca­toare, mignone, sfioase, ipocrite sau înalte, mân­dre, senine. Trupuri intuite, necum cunoscute".

De la chinurile şi frustrările unui "geniu" ne­în­­ţ­eles până la emoţia primă când încearcă să sărute o fată care se sperie şi fuge, trecând prin filtrul sensibil al inimii şi minţii plenitu­di­nea realităţii concrete (societate, cultură, pri­e­tenie, dragoste, sex), Eliade închide în acest roman ado­lescenţa sa. "Rană de aur, tinereţea mea...", cum ar fi spus poetul Cezar Ivănescu. Pentru a ni-l închipui pe Eliade cel de atunci, re­le­vant este portretul pe care ni-l oferă Arşavir Ac­te­rian: "Vi­bra, ardea, se mistuia în entuziasmele lui, în elanurile lui, în voluptatea cu care pi­păia o car­te rară, în pasiunea cu care îşi ex­pu­nea idei­le, în incandescenţa cu care scria despre o carte care l-a uimit, despre un om care l-a fascinat, în pornirea explozivă şi patima cu care ata­ca un om sau o idee." Pentru adoles­cen­ţii care apar­ţin acestei stirpe rare, pentru cei care pot de­veni, construindu-se prin admiraţie, pentru cei care înţeleg că viaţa este metamorfoză şi transformare a scris Mircea Eliade acest jurnal de­ghi­zat. "Romanul adolescentului mi­op" este un ro­man a cărui lectură poate forma persona­li­tăţi.


ELIADE ŞI "ATELIERUL" LUI EUSTAŢIU STOENESCU
Distins, elegant, zâmbitor, Eustaţiu Stoenescu a dus o viaţă stranie, uşor romantică şi încă nedesluşită. Fiind o prezenţă constantă în cer­curile mondene ale epocii, despre Stoenescu se păstrează imaginea unui personaj cosmopolit, rafinat şi cumva arogant. Pictor de mare talent, socotit de critică unul dintre cei mai mari portretişti ai vremii, Eustaţiu Stoenescu a intrat într-un con de umbră după cel de-al doilea război mondial, după moarte fiind aproape uitat.

Ia contact cu pictura la 15 ani, când pictorul francez Leopold Durangel (1828-1898) vine în casa părintească pentru a rea­li­za portretul mamei sale. După vizi­tarea Ex­po­ziţiei retrospective Ni­co­lae Grigo­rescu, des­chi­să în 1897 la Bucureşti, în sala Ateneului Român, se decide ireversibil să ur­me­ze acelaşi drum. Plea­că în Franţa împreună cu Nicolae Titulescu şi studiază pictura. Dacă la în­ce­put de drum tematica era tributară lui Grigo­rescu, treptat Stoenescu s-a desprins de orice influenţă, construindu-şi un stil pu­ternic perso­nalizat. În 1906, Stoenescu pictează camera ce i-a servit drept atelier în perioada stu­den­ţiei.

Lucrarea a fost expusă în acelaşi an la ex­po­ziţia Tinerimii artistice şi elogiată de critica de specialitate. Încăperea mansardată, luminată de o fereastră mare tăiată în aco­pe­riş, este mobilată auster; un pat îngust cu câ­teva perne colorate şi un raft plin cu di­vese obiecte decorative. Stoenescu picta cu fre­ne­zie zilnic în această mansardă foarte in­timă, întocmai cum, câţiva ani mai târziu, Mircea Eliade se va închide în încăperea lui mansardată pentru a-şi dedica acolo cât mai mult timp studiului. În afara minusculei în­că­peri în care îşi petreceau ore întregi mun­cind, comună celor doi oameni de cultură este pasiunea cu care şi-au dedicat viaţa mun­cii şi desăvârşirii carierei. (Valentina Iancu) Eustaţiu Stoenescu (1884-1957) - Atelier, 1906, Muzeul Naţional de Artă al României, Galeria de Artă Românească Modernă.