Karate kizi pe drumul oaselor

Comunismul avea, printre armele sale cu care credea că-şi va asigura domnia veşnică, şi blocarea accesului oamenilor la orice tip de dezvoltare personală, alta decât cele fundamentate materialist-dialectic. Existau cercuri peste cercuri: de aeromodele, navomodele, pictură, filatelie, ce vrei şi ce nu vrei, dar artele marţiale şi yoga erau proscrise.

În vara lui '89, nu mai ştiu cum, am aflat de un club de karate aflat puţin mai sus de APACA (să nu aud nimic de lapte!), în sediul UMEB (Uzina de Maşini Electrice Bucureşti). Clubul funcţiona sub acoperirea de sală de judo. Împreună cu Nelu, Răzvan şi încă doi, am descins la locul de producţie al viitorilor karate-kids. Intoxicaţi fiind de filmele cu ninja care sar cât blocurile, de shaolini care bat zece ninja deodată - toată lumea ştie că shaolinu' e mai tare - de Van Damme, adorat de întrega puştime pentru "Sportul sângeros" apărut în 1988 şi prizat de pe casetele video schimbate pe sub mână, eram absolut convinşi că în scurtă vreme vom deveni maeştri temuţi, admiraţi şi respectaţi. Măcar în cartier.

Îmi imaginam sala ca în filme: cu aparatură de forţă pe margini, cu ring în mijloc, cu makiwara să dai în ea până o rupi. Sala era practic o încăpere goală, cam cât patru-cinci sufragerii de bloc, cu o salteluţă gri lipită pe jos, împuţită de câte tălpi transpirate văzuse la viaţa ei.
Ne-am schimbat, eu mi-am pus un tricou roz, singurul pe care îl găsisem curat, un pantalon de trening şi hai să vedem ce şi cum.

Profesor era Dorel Bulearcă, actualmente preşedinte FRAMC (Federaţia Română de Arte Marţiale de Contact), un tip extrem de dur, cu care chiar nu vrei să te contrazici prea mult, negricios, la vremea aceea cam de 25 de ani, numai fibră peste fibră şi deasupra alte fibre, şi cu o căutătură de-ţi cădea glicemia-n chiloţi şi ouăle-n călcâie. Altfel, un tip responsabil şi foarte grijuliu cu elevii, nimeni n-a avut nimic de suferit în sala lui. Proba de foc, aceea a stăpânirii de sine, obligatorie oricărui maes­tru, cum avem noi să devenim - fiindcă (nu-i aşa?) nu vrei să omori pe nimeni dintr-un kiai la nervi - am avut-o de la început: ne-a aliniat pe toţi în scara măgarului şi ne-a învăţat formulele de salut şi cuvântul OSU (se pronunţă "os").

Când zice profesorul ceva, zici OSU, în semn că ai înţeles, că faci ceea ce ţi-a cerut. Când intri în sală, în loc de bună ziua zici OSU. Buuun, deci eram pe drumul oaselor. Dar proba de foc de care spuneam a fost să rezistăm tentaţiei de a ne hlizi când a început să vorbească: când a deschis gura, s-a umplut sala de o voce puternică, de soprană. Parcă era camera ascunsă.
Un tip cu aer înspăimântător, numai muşchi şi testosteron şi o voce piţigăiată de ziceai că abia s-a întremat după un ko dintr-un şut la moştenire.

Am strâns din dinţi cât am putut şi prima probă a fost trecută. Dar, vai de mine!, antrenamentele nu aveau nimic de-a face cu filmele, era vorba de cu totul altceva decât de sal­turi peste case, aruncări de ste­lu­ţe şi petarde şi altele asemenea. Se repetau câteva mişcări pe antrenament, iar la final exerciţii de forţă până la epuizare. Spre exemplu, în timp ce se făceau flotări stând cu pumnii pe saltea, la un moment dat ni se cerea să rămânem ridicaţi şi Dorel trecea şi cu un băţ sănătos ne lovea uşurel, de câteva ori, peste vene, până încheietura se plia şi cădeai.

Uneori, când Dorel nu putea ajunge la începutul antrenamentului, sarcina de a conduce treaba o avea un elev mai avansat, Florescu Tiberiu, devenit, ulterior, o legendă a artelor marţiale de la noi, vice­campion european la stilul kyo­kushinkai şi multiplu campion na­ţional. Învins o singură dată prin KO de un sensei, Cornel Nistorescu. Dar cu X5-ul, mult mai târziu.

Curgeau apele pe noi în sală şi când nu mai puteam se auzea andreaua de voce a lui Dorel, cu strigătul lui preferat şi iubit de toţi elevii pe care i-a avut: "N-aveţi spiii­riiit!". Îţi pulsa ficatul sub tricou de efort şi, deodată, venea soluţia salvatoare şi mobilizatoare: "N-aveţi spiiiriiit!".

Ca prin miracol, în anul ăla am mers bine cu sănătatea, aşa de bine, că am reuşit să mă ţin până după Revoluţie de antrenamente. Slăbuţ, la 56 de kg, câte am şi astăzi, într-un tricou veştejit pe umeri, chiar mi se părea că bag groază în oricine când săream cu picioarele pe pereţi. După aceea s-a umplut ţara de săli de antrenamente, aşa că mi-a scăzut repede interesul. Şi oricum, se dăduse liber la carte, descoperisem filosofia şi psihanaliza, deci venise vremea studiului aprofundat. Care m-a ţinut vreo două veri.