La cules de mere

Cum treceai în clasa a V-a, două lucruri noi te aşteptau la începutul şcolii: un diriginte şi diverşi profesori pentru numeroasele materii, precum şi practica. Pe româneşte, "la cules". Ţinând cont de poveştile celor care fu­seseră trimişi la cartofi sau porumb, se cheamă că noi cei de la Şcoala Ge­nerală nr. 4 (Târgu-Jiu) am fost extrem de norocoşi cu livezile de meri.

Practica dura două săptămâni şi, din două în două zile, ne strângeam dimineaţa la şcoală şi ne încolonam, dupa afinităţi. Uneori mergeam pe jos, alteori se găseau nişte autobuze prăpădite să ne poarte către întinsele livezi. Străbăteam parte din oraş, lăsam în urmă Lacul Panduraşu, treceam pe lângă gardul cimitirului şi imediat după nişte vechi depozite ne apăreau în cale primele rânduri cu meri.

Până să ajungem la livezi, drumul era de fapt o drumeţie, pentru că ne însoţeam cu bancuri, filme povestite (graţie TV-ului iugoslav sau casetelor VHS ale "şmecherilor" cu video acasă). Semnele toamnei erau variate. O ceaţă specifică anotimpului pregătea atunci începutul anului şcolar, un miros inefabil plutea în aer, oscilaţii tot mai accentuate ale termometrelor între dimineaţă şi prânz, între după-amiază şi seară. Dar nu ţin minte să fi purtat ceva mai gros decât o bluză de trening peste o cămaşă sau un tricou. Iar peste bluza de trening trecea cureaua genţii "de campanie", în care îmi îndesa mama sandvişuri. Ca să fie sigură că nu le uit în frigider.

O dată ajunşi în livadă (o mai exista şi azi?), fiecare diriginte primea mai multe rânduri de meri care urmau să fie "curăţaţi" de  fructe. Ne împărţeam apoi în echipe şi începeam treaba. Dacă ne mişcam cu eficienţă, ne retrăgeam pe la capete de rânduri, departe de profesori şi ne întindeam prin iarbă.

Merele bune se puneau în lădiţe din lemn (cu sau fără etichete), cele lovite, stricate se aruncau în containere. Se spunea că e pentru borhot.

Pentru a căra merele, fiecare trebuia să vină de acasă cu o plasă. Cine alegea una cu mâner bun, scăpa de dureri. Pe vremea aia, profesorul te "ardea" dacă te ţineai de prostii. Şi era de preferat să nu afle şi părinţii, pentru că mai primeai o urecheală şi acasă. Fireşte, toate astea nu ne "sfinţeau", dar nici nu ne îndârjeau împotriva cuiva. Şi acum mă arde faţa de la o pereche de palme (şi au fost multe în timpul şcolii) de la doamna dirigintă. Şi doar pentru o biată broscuţă "furată" de la un mic iaz din apropiere şi strecurată apoi în geanta unei colege...

Mere puteam mânca la faţa locului pâ­nă crăpam. Problemele apăreau atunci când voiai să pleci cu ele aca­să. Era un control de-a dreptul tembel şi vlăjganul paznic-şef pur şi simplu te înspăimânta. Oricum, se tot schimbau ordinele cu privire la numărul de mere cu care puteau elevii să iasă pe poarta livezii. Ba patru, ba două, ba un kilogram. Cineva, undeva îşi schimba des hotărârile.

Acum, nici nouă nu ne venea să plecăm cu mâna goală acasă şi căutam tot felul de metode să păcălim paznicii. Cea mai bună metodă a găsit-o un coleg mai mare, care nu s-a mai obosit să iasă pe poarta principală şi a sărit gardul cu plasa plină ochi cu mere... Din păcate, practica s-a terminat după 1990. Nu regret nici o zi şi, de altfel, rezultatele deciziei de a se renunţa la practică se tot văd... Unde mai pui că livezi au fost rase, pentru a se face loc vilelor sau clădirilor business. Ultima întăm­pla­re legată de practică este de natură financiară. Prin 1990, s-a luat decizia ca banii pe zilele de practică (câţiva zeci de lei) să fie donaţi familiilor cu victime la Revoluţie. Sper ca banii ăia să fi ajuns unde trebuia.