Linişte netulburată

Mircea Vintilă, eternul nonconformist boem, mereu “brambura” pe drumurile vieţii, a fost de nenumărate ori coleg de cameră cu Mircea Baniciu.

Mircea Vintilă are o părere extraordinară despre colegul său de cameră şi de breaslă, Mircea Baniciu. “Un băiat bun ca pâinea caldă, deosebit, sare mereu în ajutorul celor necăjiţi, ajută băbuţele să traverseze strada, dă locul în tramvai întotdeauna, o bomboană de băiat, «beţiv», «curvar», «un nenorocit», ce să vă mai spun.” Am scris cuvânt cu cuvânt ce ne-a povestit “Ciocu”, aşa cum e alintat de toţi cei care îi sunt aproape, pentru că simţul acesta incredibil de a se juca, de a se lua peste picior, de a râde de ceilalţi era ridicat la gradul de artă de iubiţii mânuitori ai chitării precum Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Vlady Cnejevici, Victor Socaciu sau Moţu Pittiş… “Măi, scrie, măi, aşa cum îţi spun eu, că era frumos. Era viaţa noastră… Eu cu Mircea ne-am cunoscut la Pallas, la Hotel Pallas. Cântam pe Litoral. Ştii ce, pune-l pe el să-ţi povestească de prima noastră întâlnire, că are mai mult haz. Oricum, când toată lumea mergea la plajă noi rămâneam să cântăm acolo, în holul hotelului. Vremuri frumoase… Mi se pare mai important să-ţi spun că se cânta pe bune. Păi, şi eu, şi Mircea Baniciu doar cu chitara cântam pe stadioane. Şi ne auzea toată lumea”, a spus Mircea Vintilă.

La etajul doi. Am luat drumul Baniciului la sfatul Ciocului şi am aflat cum au stat lucrurile la prima întâlnire. “Eram împreună în turneu cu trupa Sfinx, ne-a declarat Mircea Baniciu. Cioculeţ cânta în deschidere, eu eram pe mijloc, că mi-a plăcut mereu să stau în locurile astea, era cumva mai ferit, eram între deschidere şi final. S-a întâmplat ca eu să fiu invitat după spectacol la nişte prieteni şi am ajuns mai târziu. Trebuia să merg la un hotel care se numea Pallas, fără lift şi cu foarte multe scări. Diferenţa de nivel era foarte mare. La recepţie am ajuns după spectacol, deci foarte târziu. Recepţionera mi-a spus că voi locui în aceeaşi cameră cu Mircea Vintilă. La etajul II, deci la ultimul. Am ajuns la etajul II, bineînţeles încărcat cu daruri de la prieteni, cu bagajele de turneu, pentru că nu apucasem să ajung la hotel să las nimic. Am intrat pe uşă şi «Cioculeţ» era undeva în spate, în faţa unei oglinzi imense, vorbind de unul singur. M-a impresionat imaginea pentru că era în faţa unei scrumiere pline ochi de scrum şi ţigări şi înconjurat de o grămadă de sticle de bere. Prin ceaţa aceea, atmosfera aceea tulbure, a întors capul spre mine şi mi-a spus: «Ieşi». Eu încerc să-l conving şi îi spun: «Cioculeţ, sunt eu, Mircea. Uite sunt cu bagaje, sunt colegul tău de cameră». El, nimic. «Ieşi, ieşi imediat afară.» Am ieşit, mă gândeam să nu îi tulbur liniştea. M-am dus la recepţie. Acolo, cu toate bagajele, uşor transpirat şi plin de nervi am dat cu ochii de recepţionera care îmi arunca zâmbind săgeţi otrăvite pentru că o trezisem din somn la 2:00 noaptea. Mi-a spus: «Domnule Baniciu, nu mai avem nici o altă cameră. Noapte bună!». Am urcat iar, am trântit bagajele şi, revoltat, plin de furie, m-am uitat spre «Cioculeţ». El mă vede şi îmi spune: «Mirciulică, ai venit! Tu, aici!?». Am rămas prieteni de atunci şi de câte ori avem ocazia ne distrăm pe socoteala primei noastre întâlniri. Am fost după aceea ani întregi cei mai buni colegi de cameră”, a încheiat Mircea Baniciu.