Mişcarea legionară, reactivată de americani

Istoriografia românească de după 1989 omite cu bune ştiinţă un aspect important al relaţiilor dintre “imperialiştii” anglo-americani şi exilul românesc în primii ani de după război – trimiterea legionarilor în ţară pentru a rezista regimului comunist. În prealabil, extremiştii de dreapta fuseseră iertaţi de toate “păcatele” anterioare de către puterile occidentale.

Istoriografia românească de după 1989 omite cu bune ştiinţă un aspect important al relaţiilor dintre “imperialiştii” anglo-americani şi exilul românesc în primii ani de după război – trimiterea legionarilor în ţară pentru a rezista regimului comunist. În prealabil, extremiştii de dreapta fuseseră iertaţi de toate “păcatele” anterioare de către puterile occidentale.

După capitularea Germaniei în mai 1945, naziştii şi colaboratorii lor din ţările ocupate sau aliate au devenit ţinta proceselor politice, în care se judecau “crimele de război”. Aceste procese s-au ţinut atât în zonele ocupate de sovietici după conflagraţie, cât şi în teritoriile aflate sub administraţie franco-anglo-americană. Paradoxal, legionarii, plasaţi cu precedere în zonele americane de ocupaţie, au scăpat de stigmatul de “aliaţi ai naziştilor”, deşi Corneliu Codreanu se declarase în perioda interbelică adept fidel al politicii lui Hitler.

RECUNOAŞTERE INTERNAŢIONALå. În timpul războiului, în afara graniţelor României activa o importantă comunitate de legionari, emigrată în Germania, Italia şi Spania după aşa-zisa “rebeliune” contra lui Ion Antonescu din 21-23 ianuarie 1941. Hitler i-a luat “în grijă pe “capii” Mişcării, pentru cazul în care Antonescu ar fi “deraiat” de la alianţa cu Germania. Dictatorul nazist n-a avut nevoie să se folosească de “atu”-ul legionar, deoarece Ion Antonescu i-a fost colaborator fidel în războiul din Est. Însă “defecţiunea” de la 23 august 1944 i-a reactivat politic pe legionari, deoarece naziştii au decis să sprijine un guvern român în exil, care să susţină o mişcare de sabotaj în spatele forntului sovietic. Din decembrie 1944 până în mai 1945, la Viena, a funcţionat guvernul Horia Sima, constituit în majoritate din legionari exilaţi în timpul lui Antonescu şi câţiva militari care dezertaseră deoarece nu doreau să se supună sovieticilor.

Împărţirea Austriei în zone de influenţă ale Aliaţilor i-a găsit pe legionari în teritoriile controlate de americani, în cea mai mare parte. Foştii membri ai guvernului de la Viena (fără Horia Sima, care fugise în nordul Italiei) au formulat un memoriu militarilor americani, prin care-şi exprimau dorinţa de a lupta în continuare împotriva comunizării României. Însă la acea dată Statele Unite nu-şi permiteau să susţină public o dizidenţă în spaţiul controlat de Uniunea Sovietică din Europa de Est, astfel că legionarii “cu grade” au fost arestaţi şi internaţi în lagăre. Ei au fost anchetaţi de o comisie care activa pe lângă Tribunalul de la Nurnberg, pentru a se stabili în ce măsură se făceau vinovaţi de crime de război. Cercetările au relevat faptul că membrii Mişcării legionare nu se făceau responsabili de crime de război în Est, astfel că au fost absolviţi de orice responsabilitate privind abuzurile contra populaţiei şi evreilor peste Nistru.

Începând din 1946, legionarii au început să fie “curtaţi” de franco-anglo-americani, pe fondul răcirii relaţiilor cu Uniunea Sovietică. Serviciile secrete ale puterilor democratice elaborau în acea perioadă tot felul de scenarii post-belice privind relaţiile internaţionale, printre care şi finanţarea unui război de gherilă contra sovieticilor în statele comunizate de Armata Roşie.

SIGURANŢA “IA MåSURI”. Alertaţi de sovietici cu privire la “uneltirile” legionare, conducătorii serviciilor de informaţii româneşti trimit în martie 1947 un ofiţer la Viena pentru a face observaţii despre activităţile anti-comuniste. Acesta a constatat că emigraţia legionară din Austria se ridica la circa 600 de oameni, plasaţi în lagăre de refugiaţi la Graz, Linz, Innsbruck şi în alte câteva oraşe din zona americană. La Viena locuiau doar câţiva dintre lideri, care meţineau contactele cu Horia Sima şi plănuiau împreună cu consulul general al României, pe nume Cârstciuc, eventuale operaţiuni de paraşutare în ţară. Legionarii benefiaciau de sprijinul material al Serviciului Secret American (CIC), care a continuat pregătirea extremiştilor români începută de nazişti în timpul guvernului de la Viena. Primii oameni fuseseră trimişi în Dobrogea, cu scopul de a culege informaţii despre Armata Roşie şi despre starea de spirit a populaţiei. Sovieticii i-au cerut ofiţerului român de Siguranţă să tranmită Ministerului de Externe de la Bucureşti să-l recheme degrabă pe Cârstciuc la “centrală”, deoarece manifesta o atinutine anti-sovietică făţişă. Acesta era acuzat că primea bani de la serviciile speciale ale SUA, prin intermediul ambsadei de la Viena, pe care o vizita zilnic. În schimb, la reprezentanţa diplomatică a URSS-ului nu fusese decât o singură dată.

În ciuda protestelor sovietice, americanii şi englezii au continuat să-i sprijine pe legionarii din Austria în efortul lor de a organiza o mişcare de rezistenţă. Pe lângă paraşutări, aceştia au ajuns în ţară cu documente falsificate. Astfel, prin intermediul Crucii Roşii, legionarii se deghizau în medici sau asistenţi, iar odată ajunşi în România acţionau după planurile puse la punct în Occident. Însă “operaţiunea austriacă” n-a avut amploarea gândită iniţial de legionari, datorită securizării graniţelor şi informărilor pe care le trimiteau sovieticii din capitala Austriei. În Viena, faţă în faţă cu sediul Serviciului Secret american funcţiona un pretins “centru de refugiaţi” al URSS-ului, care de fapt desfăşura activităţi de spionaj. Este foarte posibil ca multe dintre planurile americanilor pentru România să fi fost deconspirate, legionarii căzând victime ale acestor scurgeri de informaţii.

RåZBOIUL RECE ŞI LEGIONARII. Începând cu 1949, legionarii devin tot mai “atractivi” pentru planurile de sabotare din interior a regimurilor comuniste. Această strategie fusese pusă la cale de Harry Truman (preşedintele SUA) şi Vincent Auriol (preşedintele Franţei), având ca scop înfiinţarea unor armate de exil ale ţărilor din Europa de Est. Mai întâi, anglo-francezii s-au adresat lui Nicolae Rădescu şi Consiliului Naţional Român, însă politicienii “democraţi” nu au putut mobiliza “cadre” pentru o eventuală armată română de exil. În acel moment legionarii au “intrat în cărţi” din nou, fiind cunoscută experienţa lor în acţiunile clanadestine, precum şi anticomunismul de care dădeau dovadă.

Horia Sima a fost contactat de doi ofiţeri de informaţii (unul francez şi unul american) pentru a negocia condiţiile în care legionarii urmau să fie folsiţi în acţiuni de sabotaj din România. Planul avea doua componente – o parte ofensivă de pătrundere în România şi acţiuni de informaţii, plus o parte contrainformativă, în afară ţării, care acoperea prima operaţiune. Pentru fiecare componentă a planului au fost solicitaţi 50 de legionari. Horia Sima s-a ocupat personal de selectarea “recruţilor” (care urmau să fie instruiţi de franco-americani), ţinând contactul cu ei prin intermediul a doi apropiaţi – Mircea Dimitriu şi Traian Borobaru.

Cei 100 de legionari au fost instruiţi în Franţa de către serviciile militare ale acestui stat, în colaborare cu instructori americani. O parte dintre ei mai fuseseră pregătiţi în perioada 1944-1945 de nazişti pentru misiuni de acelaşi fel, având oarecare experienţă. Instruirea “agenţilor” avea mai multe etape. În primul rând învăţau telegrafia Morse, dorindu-se ca la o echipă de 3-4 oameni să fie o persoană cunoscătoare a acestui cod de comunicaţie. Apoi învăţau tehnici de falsificare a documentelor, pentru a-şi procura tot felul de legitimaţii şi acte de călătorie în timpul activităţii din România. Instrucţia prevedea şi însuşirea unor tehnici de auto-apărare, de tir sau de camuflare în caz că ar fi fost descoperiţi. O atenţie importantă în programul de antrenament se dădea lecţiilor de paraşutism, care se ţineau în sudul Franţei, în baze militare. Armata franceză a fost implicată “până în gât” în acest proiect, transportându-i pe “recruţi” cu avioane militare când schimbau locul de instrucţie. Aviaonele care-i transportau pe legionari în România plecau din Franţa, făceau o escală în Grecia, apoi treceau pe deasupra Bulgariei pâna la Marea Neagră, zburând pe teritoriul României la joasă altitudine, pentru a nu fi detectate de radare. Aproape toate transporturile au avut ca destinaţie finală zona Carpaţilor Meridionali, unde se aflau alte grupuri de “rezistenţi”.

Agenţii de informaţii franco-americani, sau chiar legionarii implicaţi în proiect, nu au fost atât de discreţi încât să menţină secretul total al operaţiunii. Astfel că, serviciile de informaţii externe ale României, ajutate cel mai probabil de “colegii” sovietici, au interceptat unele echipe paraşutate şi i-au arestatat pe “agenţii imperialiştilor”. Programul a fost întrerupt în 1953, după prinderea unui “lot” de zece “paraşutaţi”, cărora li s-a organizat un proces public. Au fost condamnaţi la moarte şi executaţi la închisoare Jilava în noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie 1953.

Încheierea proiectului a fost determinată şi de evoluţia relaţiilor internaţionale, întrucât după moartea lui Stalin puterile democratice şi Uniunea Sovietică au pus în practică principiul “coexistenţei paşnice”, stopându-se planurile de “sabotare din interior” a regimurilor comuniste.

ASISTENŢå UMANITARå

Emigraţia legionară nu a fost implicată numai în proiectele puterilor occidentale de sabotare a adversarilor comunişti. În primii ani după încheierea războiului, principala misiune a “gardiştilor” a fost asistenţa grupurilor de refugiaţi politic, care părăseau România de teama represiunii comuniste. Aflându-se în Austria sau Germania încă din anii ’40, legionarii aveau experienţă în organziarea unor tabere de refugiaţi, oferindu-şi serviciile pentru toţi emigranţii, nu numai pentru “fraţii ideologici”. Spre exemplu, la Salzburg (Austria) au cumpărat în 1945 o baracă de lemn care se afla peste un buncăr, organizând aici un lagăr de refugiaţi. Au amenajat un dormitor cu 15 paturi, o sala de mese şi o bucătărie, oferindu-le adăpost pentru câteva zile românilor care se îndreptau spre vestul Europei. În acest proiect s-au implicat şi numeroşi preoţi greco-catolici (ce primeau sprijin de la Biserica Catolică austriacă), precum şi biserica ortodoxă românească din Viena. Astfel de asociaţii ale emigranţilor care ofereau consultanţă exilaţilor români au funcţionat până la sfârşitul anilor ’40, fiind conduse în general de legionari. În anii ’50, majoritatea structurilor de acest fel au fost transformate în asociaţii culturale, care au funcţionat până la căderea comunismului în Europa.