Nicolae Ceauşescu, de 15 ani preşedinte cu sceptru regal

La 28 martie, presa anunţa cu litere de-o şchioapă altă aniversare din calendarul laic al regimului: 15 de ani de la înfiinţarea funcţiei de preşedinte al Repu­blicii şi, implicit, tot atâţia de când Ceauşescu o deţinea.

Laudele şi omagiile n-au ieşit din nota obişnuită. El e-n tot şi-n toate, "la cârma ţării" parcă dintotdeauna, voia să sugereze avalanşa de articole.

În România, instituţia prezidenţială n-avea nici un fel de tradiţie, funcţia ca atare fiind creată abia în 1974, în timpul şi pentru Nicolae Ceauşescu. După abolirea monarhiei la 1 decembrie 1947, când s-a proclamat republica, şeful sta­tului s-a chemat iniţial "preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale". Iar din 1961, când Prezidiul MAN s-a transformat în Consiliu de Stat, şi până în 1974, titulatura oficială a şefului sta­tului era "preşedinte al Consiliului de Stat". În 1974, pentru prima dată în istoria României, apărea funcţia de preşedinte al Republicii.

În primii ani ai regimului comunist era simbolică, deţinătorul ei neavând în realitate nici o putere. "Strămoşii" lui Ceauşescu în funcţia de şef al statului român au fost Mihail Sadoveanu, Constantin I. Parhon, Petru Groza, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Gheor­ghiu-Dej şi Chivu Stoi­ca. Desigur, despre aceştia presa lui '89 nu mai aminteşte nimic... Ceauşescu se trăgea direct din căpeteniile dacice şi din voievozi.

De-a lungul vieţii, acumulase o sumedenie de calităţi şi titluri oficiale, de-aproape li se pierduse şirul: secretar ge­neral al CC al PCR, preşedinte al RSR, al Consiliului de Stat, al Consiliului Apărării, al Bi­roului Permanent al Consiliului Suprem al Dezvol­tării Economice şi Sociale, al Consiliului Na­ţional al Oamenilor Muncii, al Consiliului Naţional al Frontului De­mo­craţie şi Unităţii Socialiste, co­mandant suprem al Forţelor Armate ale RSR. Ţara era cabinetul său de lucru, după cum se grăbise să versifice un poet.

Povestea funcţiei prezidenţiale în România, celebrată la 28 martie, începuse aşadar cu 15 ani în urmă. În prima parte a lui 1974 avuseseră loc alegeri pentru Marea Adunare Na­ţională. Cu trei zile înainte de sfârşitul lui mărţişor, aleşii în forul legislativ se reuneau în prima şedinţă, de constituire. Deputaţi mai vechi, ce prin­se­seră şi alte mandate, dar şi nou-intraţi. Şedinţa MAN de la 28 martie avea să le aducă tuturor mai multe premiere...

Momentul este descris în memoriile sale de Silviu Curticeanu: "Atmosfera în­căr­cată de emoţie, liniştea apăsă­toare, suspansul determinat de întredeschiderea uşii laterale, erau brusc întrerupte de intrarea în sală a lui Nicolae Ceauşescu, ce declanşa un zgomot infernal determinat de ropo­te de aplauze, ovaţii şi lozinci de tot felul, potrivite pentru o manifestaţie într-o piaţă publică, dar vădit contrastante cu solemnitatea unei sesiuni parlamen­tare. La masa prezidiului, cel mai bă­trân dintre bătrâni face oficiul de gazdă şi, după ce validează pe toată lumea, lasă loc Biroului nou ales să asi­gure de­semnarea Preşedintelui Ro­mâ­niei".

Pentru că instituţia ca atare nu apărea în Constituţie, în aceeaşi zi, în prima şedinţă a MAN după alegeri, prin legea cu numărul 1, a fost modificată şi legea fundamentală. Conform acesteia, preşedintele RSR era şeful statului şi reprezenta puterea de stat în relaţiile interne şi interna­ţionale; prezida Consiliul de Stat şi şedinţele Consilului de Miniş­tri, ori de câte ori era necesar; stabilea "măsurile de importanţă deosebită, ce privesc interesele supreme ale ţării", numea şi revoca, la propunerea primului-mi­nistru, pe viceprim-miniştri, mi­niştri şi preşedinţii altor organe ale admi­nistraţiei de stat şi pe membrii Tribunalului Suprem; acorda gradele de general, amiral şi mareşal; conferea decoraţii şi titluri de onoare; acorda graţierea; acorda cetăţenia, aproba renunţarea la cetăţenie şi retragerea cetăţeniei române; acorda dreptul de azil; stabilea rangurile misiunilor di­plomatice, acredita şi rechema diplo­ma­ţii României; primea scrisorile de acre­ditare şi de rechemare ale am­basadorilor în Ro­mânia; încheia tra­tate inter­na­ţionale în numele Ro­mâ­niei; pro­clama starea de necesitate.

"O dată cu funcţia, Ceauşescu a primit şi însemnele noii sale puteri": eşarfa tricoloră şi... un sceptru. Al doilea obiect - cel puţin bizar într-un regim republican, trimitea cu gân­dul la regi şi monarhie. "Momentul se voia festiv şi solemn, scrie în conti­nuare Silviu Curticeanu, dar pentru mine era mai mult hazliu din pricina buclucaşului sceptru, ce-mi lăsa mereu impresia că asist la scena încoronării unui monarh în travesti dintr-un film de epocă prost regizat.

Nu ştiu dacă ideea sceptrului îi aparţinea lui Ceauşescu sau i-a fost sugerată de cineva; ştiam doar că sceptru, indiferent de etimologia lui latină sau greacă, înseamnă un baston încrustat cu metale şi pietre preţioase, ce reprezintă un însemn al puterii monarhului, iar în varianta sceptre de fer desemnează guver­nările despotice; am avut de multe ori toiagul în mână, dar nefiind acolo la data confecţionării lui, nu ştiu din ce metal era făcut şi cât de preţioase erau pietrele ce-l încrustau; am aflat pe propria-mi piele că din orice metal a fost croit, în mâna lui Ceauşescu el a devenit grotesc şi tragic, un însemn al unei puteri dictatoriale absolute."

Ceauşescu mai stabilea astfel un record: era primul preşedinte cu sceptru regal! Cu ocazia alegerii, Salvador Dali i-a trimis o telegramă cu ur­mătorul conţinut, publicată de Scîn­teia la 4 aprilie 1974: "Apreciez profund actul dumneavoastră istoric de instituire a sceptrului prezidenţial. Ulterior s-a spus că excentricul pictor ar fi sesizat astfel ridicolul situaţiei, şi că telegrama ar conţine în puţinele-i cuvinte o ironie la adresa lui Ceauşescu.