Nu putem să ştim ce e talentul

Era la Timişoara elev la liceu în clasa a X-a... într-una dintre lungile sale plimbări a văzut un afiş cu şcoala de Artă... A mers acolo şi a descoperit că exista şi o secţie de teatru. Iată primul pas spre o viaţă consacrată artei: Ion Haiduc. Un actor care nu seamănă cu nimeni altul, un om minunat. Şi toate celelalte adjective la superlativ!

Ce să întrebi un om şi mai ales un actor care are 40 de ani pe scena teatrului şi filmului românesc... cu ce să-l surprinzi? E greu... dacă nu, aproape imposibil. Pentru că de fiecare dată te surprinde el pe tine cu atâtea poveşti de suflet care îi alcătuiesc destinul. Crede că, dacă ar mai avea şansa să-l întâlnească pe tânărul Haiduc, l-ar învăţa să-şi managerieze mult mai bine cariera. Un termen (managementul) despre care mărturiseşte că i l-a adus Revoluţia!

"Înainte de '89, teatrul se ocupa de mine.  Regizorii spectacolului deschideau textul şi întrebau ce joacă Ion Haiduc? Un spectacol se punea în scenă în funcţie de ce rol i se potrivea mai bine actorului. Astăzi nu se mai întâmplă deloc aşa. Poate că nici conducerea teatrului nu mai are preocuparea aceasta... oricum am senzaţia de "întâmplător", dar asta nu numai în teatrul meu, spune maestrul. Anul acesta, îndrăgitul nostru actor a împlinit 40 de ani de activitate. 40 de ani cu sute de roluri de succes atât pe scena teatrului, cât şi pe tărâmul celei de-a şaptea arte. Şi tot atâţia ani de când este pe marea scenă a inimii noastre, a publicului. "Dacă mă raportez la anul când am terminat facultatea, 1969, da, anul trecut s-au împlinit 40 de ani. Nu-mi vine să cred! În mintea mea sunt la fel de necopt ca atunci! Şi... mai constat un lucru ciudat: faptul că vorbesc din ce în ce mai mult când am tineri pe lângă mine! Pentru unii sunt cicălitor sau plictisitor, pentru alţii, poate că sunt deosebit de interesant... poate că şi acesta e un semnal că am parcurs o distanţă considerabilă de la momentul în care am deschis ochii şi până acum... nu ştiu cât mai am până îi închid. Cât o vrea Dumnezeu."

GENIALI
"Revenind la discuţia despre meseria aceasta vă mărturisesc că voi rămâne cu un of în ceea ce priveşte şcoala de teatru din România, UNATC-ul, instituţia care ne-a consacrat pe noi toţi. Când eram  student, profesorii mei, şi nu numai ai mei, erau cei mai mari artişti din ţara mea. Îi vedeai seara pe scenă, geniali, şi a doua zi îi vedeai dimineaţa la cursuri, ceea ce astăzi nu prea se mai întâmplă. Sunt excepţii şi din ce în ce mai puţini profesori care dau lecţii chiar şi seara târziu, când ar trebui să urce pe scenă. Poate e şi o chestie legată de legislaţie, în sensul că profesia te obligă să ai un doctorat pentru a fi cadru didactic, or, ca să stai să-ţi faci un doctorat la modul serios, nu pe plocoane, pe bani sau pe şniţele, trebuie să studiezi separat. Un actor care e foarte ocupat în teatru nu are timp să se ocupe de doctorate şi atunci, printr-o concluzie logică, se ocupă de doctorate aceia care nu prea au treabă în teatru şi iarăşi printr-o concluzie logică deducem că acolo vom găsi oameni cu o meserie anume... care au învăţat trei cărţi şi predau din Stanislavski, Grotowski şi vin şi le spun copiilor că teatrul e cam aşa... ori nu e aşa! Teatrul e totuşi o meserie, exact ca pe vremuri: şeful pietrarilor era cel mai mare pietrar, şeful constructorilor era cel mai bun constructor, şeful strungarilor era cel mai bun strungar. Şeful strungarilor nu poate fi cel care ştie doar teorie despre cum se strunjeşte o piesă... or, acest lucru, din păcate, începe să se vadă la copiii care ies de pe băncile facultăţii şi când stai de vorbă cu ei ai impresia că le vorbeşti într-o limbă străină. Nu spun că trebuie să rămânem fixaţi în scheme, dar spun că există totuşi pe lumea astea nişte lucruri imuabile, pentru că nu are cum să fie altfel: Râsul e râs şi plânsul e plâns... Când îi văd pe ăştia cu teatrul firesc, minimalist... tot vorbesc printre dinţi... că dacă e firesc e şi bun pe scenă. Le spun eu să meargă în piaţă şi să vadă ce fireşti sunt vânzătorii, măturătorii, toţi. Trecătorul merge firesc pe stradă, dar nu înseamnă că firesc poate să joace şi în Hamlet", spune Ion Haiduc!   Actoria: una dintre cele mai frumoase şi sensibile dintre arte. O poezie a mişcării, a dansului, a mimicii... a visului. Este o  meserie care devine artă abia în momentul când actorul reuşeşte să o transforme în artă... "Dintotdeauna, actoria este o meserie care presupune nişte scule, care scule trebuie deprinse de la unii de la alţii, de la şcoală, de la viaţă, din observaţii. Nu putem să ştim ce e talentul... se chinuiesc mulţi specialişti să-l definească şi nu reuşesc. Habar nu am ce-i talentul! E ceva care te poate face pe tine să te urci la jumătate de metru deasupra celorlalţi şi să le captezi atenţia şi în foarte scurt timp să-i faci să râdă, să plângă, să sufere şi să plece cu o morală la sfârşit, şi asta fără a le citi o carte. Ca să nu mai spun că eu sunt foarte, foarte curios de când mă ştiu şi avid de a mă îmbogăţi (intelectual - n.r.) în permanenţă. Şi îmi place să mă înconjur de tineri. Stând foarte aproape de ei poţi afla mult mai repede care e zeama în care se desfăşoară... or, asta nu se poate decât dacă stai la o bere cu ei sau stai de vorbă după un spectacol." Sigur că Ion Haiduc este bucuros când stă de vorbă cu mai tinerii săi colegi şi constată că sunt şi "copii" care citesc, care merg la spectacole, care iubesc arta... Şi asta sigur că îi uneşte. Pentru totdeauna.