O cură de monoxid proaspăt

Cu mari emoţii că echipa lui va juca un meci în deplasare, Paul Cojocaru, fotbalist la 15 ani, s-a trezit cu noaptea-n cap şi a pornit cu speranţă spre victorie. Însă acea deplasare dintr-o duminică a toamnei lui '89 i-a de­monstrat că nu contează doar avântul în drumul spre victorie, ci de o importanţă majoră este şi... mijlocul de transport.

"Pe vremea aceea jucam fotbal la Clubul Sportiv Şcolar din Vaslui şi, într-o duminică, am avut o deplasare la Tecuci, că trebuia să jucăm cu echipa de-acolo. Ni s-a spus să fim la ora 5:00 dimineaţa la stadion, de unde urma să ne îmbarcăm într-un hârb cu numele pompos de «autocar». Meciul era programat la ora 10:00. Mă trezesc eu pe la 4:30, iar pe la fără zece ajung la stadion, unde nea şoferul, care se chinuise preţ de vreun sfert de ceas să pornească hardughia, îi tura motorul de ziceai că-i avion... Prâmmmm pâm pâm pâm... prrrrâmm!

Şi scotea un fum, că jumătate de oraş deja nu se mai vedea. Ziceai că merge cu cărbuni. Plus că cei care lo­cu­iau în vecinătatea stadionului pro­babil că-şi sorbeau plini de nervi ne­chezolul (cafea de unde pe-atunci?), că de dormit nu cred că mai dormea careva. Autocarul ăla făcea un zgomot cât 100 de motociclete mobra la un loc. După ce pe o rază de cel puţin vreo doi kilometri s-a tre­zit tot poporul (ori sufocat, ori asurzit), vine şi antrenorul. «'Neaţa, băieţi!» Ne-a identificat prin smog, ne-am îmbarcat şi, cu motorul superturat ca nu cumva să se oprească grămada de fiare, pornim în trombă. Târâc, tâc-tâc-tâc... Viteza maximă: 15-20 km la oră, dar mergea. Înăuntru, un fum să-l tai calupuri, aşa că ne spuneam unul altuia să încercăm să respirăm cât mai puţin. Dar eram în autocarul clubului! Cu chiu, cu vai, pe la 7:30 ajungem la Bârlad (adică am reuşit să străbatem 60 km în două ore jumătate), trecem de Bârlad şi, nu ştiu la ce deluşor, cred că pe la Podul Turcului, moare «avionul».

«Jos, băieţii, să împingem autocarul!», auzim ca prin ceaţă vocea antrenorului, că de văzut nu prea mai vedeam mare lucru (ce-i drept, nici cu auzul nu stăteam mult mai bine). Coborâm noi, luăm o gură de aer, ne încordăm muşchii şi... nimic! Măgăoaia nu se clintea defel. 15 puşti să împingă un autocar în deal! Îţi dai seama? Asta după ce peste trei ore fuseserăm gazaţi. N-am reuşit să urnim autocarul, aşa că nea şoferu' se pune pe demontat. Măi, şi-a demontat, şi-a demontat... de am zis că nu mai pune niciodată la loc toate piesele alea! Dar nea şoferu' era un dibaci. După ce a luat fiecare piesuliţă la frecat, suflat şi măsurat, a reuşit să le monteze la loc. Pe toate.

Minuneee! Hardughia a pornit hodorogind, înfăşurată într-un nor de fum. Pe la 10 fără un sfert am ajuns la stadionul din Tecuci, făcându-ne simţită prezenţa din plin - atacând brutal, atât auzul, cât şi văzul, dar mai ales olfactivul tecucenilor. Ameţiţi, obo­siţi, livizi de cât fum inhalaserăm, cu plămâni negri şi respiraţie şuieră­toare, ne-am echipat «la chibrit» şi am ieşit pe teren să jucăm şi... să câştigăm meciul! Am luat bătaie cu 8-0. După aia, bine'nţeles că antre­norul era supărat! Eu zic c-a fost bine că n-a leşinat nici unul pe-acolo, intoxicat cu monoxid de carbon. Când am terminat, nea şoferul trebăluia pe lângă maşină. Ne-am târât în ea şi am mai făcut o cură zdravănă de CO până la ora 18:00, când am ajuns înapoi la Vaslui."