O iubire de roman, o viaţă de film

STELA POPESCU  •  "AŞA E FIREA MEA. SĂ FIU FERICITĂ MEREU"
Şi frigul, şi mintea erau înteţite. Mintea datorită interviului pe care urma să i-l iau Stelei Popescu, iar frigul din cauza lui decembrie. E greu însă o dată ce te afli lângă actriţă să mai simţi îngheţul. După ce o asculţi e aproape imposibil… Emană prin toţi porii poftă de viaţă… şi îi plac lalelele!

• Jurnalul Naţional: Aţi împlinit 30 de ani de carieră cu domnul Arşinel…

Stela Popescu: Daa! (Râde în hohote). 30 de ani de carieră cu Arşinel, 50 de ani de carieră a mea ca actriţă, care s-a născut o dată cu naşterea Televiziunii Române. Mi-a plăcut dintotdeauna să joc, mi-a plăcut să joc oriunde, pentru că eu găsesc că publicul trebuie cucerit şi adus în sala de teatru. A fost frumos în televiziune şi se muncea cu drag. Venea electricianul şi-mi spunea: "Doamna Stela, cât sunt operatorii în pauză, eu urc pe pasarelă şi mai pun o lumină, aşezaţi-vă în cadru acolo. Acum, în secolul ăsta grăbit în care ne învârtim, totul se face fără prea multă atenţie. Şi mă refer aici atât la actori, cât şi la cei din jurul lor. De-aia ies lucrurile improvizate, neconsistente şi efemere. E păcat pentru generaţia voastră, că nu rămâne. Sunt promovate mai mult lucrurile astea comerciale, care nu ţin, iar tinerii care au un cuvânt de spus nu sunt promovaţi. E mare păcat…

DOI MARI ACTORI

•  Povestiţi-mi despre cele două mari întâlniri cu Ştefan Bănică şi Alexandru Arşinel.

A fost foarte interesant cum m-am întâlnit cu Bănică. El era deja vedetă. Făcuse "Vă rog să-mi acordaţi", care a fost un succes mare. Ei bine, avea de făcut o imprimare muzicală, dar nu ştia textul. M-am oferit să-i suflu. Aşa a  fost prima mea întâlnire cu el. Tudor Vornicu a venit într-o zi la soţul meu, Puiu Maximilian, şi i-a spus: "Trebuie să faci un show pentru Stela. Cu cine vrei să-l faci?". Şi a venit şi Sanda Manu, regizoarea: "Cu cine, cu cine?". Cu Iura Darie nu s-a putut… Ce facem?

Ştefan Bănică! A fost primul show de actori de 50 de minute în televiziune. A doua zi toate casele de cultură din ţară ne sunau: "Alo, doamna Stela, nu veniţi cu domnul Ştefan la noi?". Bănică, ce să zic… era un tip foarte tandru, cald, un mare familist, un bărbat mândru, nu avea relaţii cu oricine, un om original, talentat. Mă păzea ca un căţel, însă niciodată nu mi-a făcut curte. Nici el, nici Arşinel. La un moment dat am renunţat pentru că jucam amândoi foarte mult şi în locuri diferite. Am început colaborarea cu Arşinel, la "Tănase". Pe atunci era un tip înalt şi slab şi cu părul creţ, creţ. Toate femeile îl iubeau pentru că ştia să cânte. Un mare familist şi el. Îşi iubeşte nespus copiii, soţia, e foarte harnic  şi adoră pământul. Într-o vreme se ducea şi cultiva roşii. Să pleci din Bucureşti în fiecare dimineaţă la Buftea să uzi roşiile… În rest, semănăm foarte mult. Ne-am înţeles tot timpul foarte bine. Jucăm doar de 30 de ani împreună!

O amintire din turneu, de la repetiţii…

Mi-aduc aminte că ieşeam de la Boema, multă lume ne aştepta şi ne întreba: "Da vouă nu vă e frică?". Pentru că textele erau destul de subversive. Şi cei care ne controlau ne lăsau în pace, pe ideea că cine pricepe bine cine nu, nu.

UN SINGUR REGRET

•  Aveţi vreun regizor preferat? Ştim care a fost textierul dumneavoastră preferat…

Da. Pe Puiu l-am iubit mult. Am avut o căsnicie foarte fericită cu el. Era un om extraordinar. L-a luat Dumnezeu prea devreme la el. Făcea nişte texte senzaţionale. Ca regizor, Iani Cojar. Pentru că mi-a oferit nişte roluri cu care am luat premii  mari. El mi-a oferit un rol greu în  piesa "Preşulă". A fost o încercare teribilă pentru mine. În această piesă trebuia să interpretez rolul unei servitoare la vârsta cea mai dificilă, de 55 de ani, decrepită, dar nu foarte bătrână. Eu aveam 34 de ani. M-am speriat iniţial, dar a ieşit sublim. Altădată mi-a dat un rol în altă piesă rusească, "Turnul de fildeş". Am luat premiul pe ţară cu această piesă. Un mare regizor… În profesia noastră foarte mult contează întâlnirile: cu rolul, cu regizorul, cu spectacolul.

•  Sunteţi născută în decembrie, dar "răspândiţi" raze de soare…

Toată lumea mă întreabă cum de sunt aşa de fericită mereu. Aşa mi-e firea. Am trecut împreună cu familia mea prin momente groaznice. Tata deportat în Siberia, noi refugiaţi din Basarabia. Mama râdea şi plângea în acelaşi timp, iar tata a murit la 90 de ani dintr-o operaţie de bilă. Cred că am moştenit de la ei energia şi optimismul. Îmi plac oamenii, mi-e dragă munca, nimic nu mă supără. Poate doar un lucru… mârlănia. Pe mine oamenii nu mă plictisesc şi nu mă obosesc niciodată.