Olteanul universal

Poporul român şi-a creat întotdeauna personaje-supapă, purtători de mesaje subversive în vremuri de restrişte: Pepelea, Păcală, Mitică şi, mai nou, Bulă. Nea Mărin este un caz special din toate punctele de vedere.

Toate aceste personaje fictive sunt, de fapt, ţapii ispăşitori ai unor eventuale represiuni din partea stăpânirii, oricare ar fi aceasta, nişte ţinte inventate ca să încaseze loviturile de bici în locul adevăratului autor. Care este, de fapt, un autor colectiv.

TIPOLOGIA ISTEŢULUI. Succesul uriaş al lui nea Mărin are, printre nenumăratele explicaţii, pe aceea că e mult mai contemporan decât Păcală şi total lipsit de trivialitatea lui Bulă. În afară de asta el are psihologie, are comportament viu, atitudini complexe şi vestimentaţie specifică. Este real. În ordinea extensiei antropologice, este particular (oltean) şi universal în acelaşi timp, pentru că e racordat la o tipologie reprezentată în aproape toate naţiunile. Ar trebui făcută o precizare: nu toate personajele de acest tip capătă dimensiune universală sau naţională. Mitică, de exemplu, care este tipul isteţului bucureştean, a avut o percepţie negativă în afara Bucureştiului. Ba chiar a devenit, prin pluralul “mitici”, formă de jignire colectivă a locuitorilor din Regat. Ceea ce nu e cazul la nea Mărin, care devine exponenţial prin complexitatea lui profundă, nu doar prin mesajul subversiv şi poanta nimicitoare. Iar “testul” de universalitate al personajului este dat de circulaţia lui în Europa: filmul “Nea Mărin miliardar”, în regia lui Sergiu Nicolaescu (după un scenariu al regretatului scriitor Vintilă Corbul),  a fost filmul românesc cel mai cerut la export. Putem spune, aşadar, că nea Mărin este “olteanul universal”.

BOX-OFFICE. În privinţa impactului naţional, statisticile fac uneori tulburătoare trimiteri simbolice. Cel mai solicitat film din istoria cinematografiei româneşti a fost acelaşi “Nea Mărin miliardar”, el fiind vizionat, înainte de 1990, de 14.600.000 de spectatori. Întâmplarea face ca în următorul său film, în ordinea audienţei la publicul de sală, să fi jucat un rol la antipod: “Mihai Viteazul” (13.315.000 spectatori). I-a fost dat, aşadar, olteanului din Băileşti să fie campion absolut al box-office-ului românesc din toate timpurile. Dar – iertată fie-ne exprimarea colocvială! – între nea Mărin şi Mihai Viteazul, mai tare este cel dintâi.

DEŞEURI CINEMATOGRAFICE. După decembrie 1989, calitatea gusturilor s-a degradat radical: de atunci şi până astăzi, filmul românesc cu cel mai numeros public este “Garcea şi oltenii”, în regia americanului Sam Irvin şi după scenariul lui Mugur Mihăescu şi Radu Pietreanu. Un film îngrozitor de trivial, o caricatură grotescă a spiritului oltenesc, făcută exclusiv cu scopul de a câştiga bani din nimic. Sau şi mai rău, din gunoaie şi deşeuri  nereciclabile. Număr de spectatori: 251.891. Aici ar fi de făcut mai multe observaţii, în primul rând aceea că impactul maxim la public al unui film din zilele noastre (fie el românesc sau străin, reprezintă doar 1,7% din performanţa lui nea Mărin).  

O altă observaţie ar fi aceea amuzantă că oltenii fac audienţă în orice regim. Şi există, în sfârşit, în această paradoxală diferenţiere prin continuitate constatarea amară că a murit “nea Mărin” şi a rămas “familia Pârţag”. A murit umorul, a rămas băşcălia grotescă.