Partidul, orizontul şi punctul de vedere

Cine răsfoieşte, azi, ziarele româ­neşti din luna noiembrie 1989 - luna celui de-al XIV-lea Congres al PCR - este pus în situaţia de a constata un fapt semnificativ: toate, dar absolut toate materialele propagandistice consacrate dezbaterii "tezelor şi ideilor directoare ale documentelor programatice pentru Marele Forum al Comuniştilor Ro­mâni" se realizează numai (şi numai!) la nivelul afirmaţiei.

Asta înseamnă că fiecare dintre aceste aşa-numite "idei-forţă ale devenirii noastre comuniste" nu era analizată prin raportare la alte soluţii/idei, cu atât mai puţin prin comparaţie cu soluţiile preco­ni­zate de alte "partide frăţeşti" în situaţii similare sau la probleme ase­mă­nătoare înregistrate "pe parcursul diverselor etape ale procesului de transformare revoluţionară a so­cie­­tăţii". (Folosesc, evident, termeni din limbajul ideologic al timpului!)

Era de ajuns să se menţioneze că res­pectiva teză sau ipoteză este emanaţia gân­dirii filo­sofice şi social-politice a "Tovară­şului", pentru ca valoarea sa absolută să fie atestată. Definitiv şi irevocabil! La mijloc nu era vorba doar despre o (re)confirmare a zicalei "com­paraison n'est pas raison", ci despre ceva mai complicat! Şi, tot­oda­tă, despre ceva care contrasta dure­ros cu perioada în care originalitatea şi adevărul unor anumite teze şi idei susţinute în documentele de partid erau argumentate tocmai prin ra­por­tare la alte teze şi idei, de regulă cu cele din arsenalul CAER-ului ideologic al partidelor comuniste şi mun­citoreşti.

Unde prima - nu-i aşa? - "uriaşa experienţă istorică a PCUS". Fiindcă, într-adevăr, de prin 1965 şi până (cel mult) la Congresul al XI-lea al partidului, a fost o perioadă în care dezbaterile şi confruntările de idei aveau un rol bine stabilit. Astfel, ori­ginalitatea unor elaborări conceptuale era argumentată şi demonstrată, fireşte, în limitele ideologiei oficiale. De altfel, la începuturile "destinderii", adică ale "deschiderii" politico-ideologice, unul dintre cele mai folosite epitete atunci când era vorba despre "buchiseala" pe textele clasicilor marxism-leninismului, era cel de "dogmatism". Aceasta în­semna cantonarea în citate şi în propoziţii socotite "sacre şi inviolabile", definitive şi irevocabile.

Prin contrast, se făcea apel deschis la o teză, multă vreme socotită, ea însăşi, a fi de-a dreptul incendiară, emisă de filosoful Georg Lukacs, într-o carte, ea însăşi, îndelung controversată şi pe care autorul a fost constrâns să o abjure pe altarul dogmatismului. Cartea se numeşte "Istorie şi conştiin­ţă de clasă", iar textul avea titlul "Ce este marxismul ortodox?"

În rezumat, Lukacs imagina urmă­toarea situaţie: poţi să nu fii de acord cu tezele emise de "clasicii marxismului" atâta vreme cât aceste teze se dovedesc a fi depăşite de datele cele mai noi ale cunoaşterii şi, totuşi, să rămâi "fidel învăţăturii marxiste". Te­meiul acestei afirmaţii paradoxale - dacă nu chiar de-a dreptul scandaloase pentru "dogmaticii" de di­verse generaţii - era anunţat de autor în termeni simpli şi direcţi: "Singura ortodoxie în marxism este ortodoxia faţă de metodă". De dia­lectică.

După câte îmi amintesc, despre această teză mi-a vorbit pentru prima oară esteticianul N. Tertulian, el însuşi trecut, la vremea tinereţii, prin experienţa dogmatismului, dar care avu­sese puterea să depăşească tarele "gândirii unice". Şi, trebuie să recu­nosc, o anumită bucată de vreme am folosit-o cu succes în diverse dezbateri şi confruntări. Cu timpul însă, teza respectivă a început să fie evitată, fără ca, întotdeauna, să ni se ofere şi argumente pentru asta.

Revenind însă la planul strict al ideologiei de partid şi de stat, trebuie să spun că "închiderea în sine" pe care o vădeau documentele de partid şi de stat ale anului 1989 avea o singură explicaţie. Şi anume, teama, mărtu­risită sau nu, că o asemenea raportare la marile dezbateri de idei ale celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea, inclusiv sau mai ales din sectoarele "neortodoxe" ale ideologiei marxiste, nu ar fi dat câştig de cauză multor teze "originale şi vizionare" susţinute de Nicolae Ceauşescu.

În treacăt fie spus, printre ultimele dovezi ale "des­chi­derii" pe care le-a girat (sau le-a tole­rat?) Nicolae Ceauşescu a fost cea refe­ritoare la "euro-comunism". Pentru mai tinerii cititori, precizez că este vorba despre un concept lansat, iniţial, de Enrico Berlinguer, la acea vreme şeful Partidului Comunist Italian, unul dintre cele mai nonconformiste deta­şamente politice ale mişcării comuniste. Dar termenul respectiv făcuse carieră o dată cu cartea "Euro-comunismul şi statul", scrisă de Santiago Carillo, secretarul general al Partidului Comunist Spaniol, el însuşi socotit drept "un copil teribil" al mişcării comuniste şi muncitoreşti.

În esenţă, viziunea euro-comunistă era apro­piată de susţinerile lui Nicolae Ceau­şescu despre "dreptul fiecărui partid comunist de a-şi stabili, de sine stătător, soarta, fără nici un amestec din afară". Iar încă de la făurirea sa, în anul 1921, pentru PCR, pericolul "amestecului din afară" nu venea decât de la Fratele Mai Mare de la Răsărit!

Numai că acum, în 1989, tocmai acolo, la vecinul de la Răsărit, se produceau radicale şi profunde mutaţii al căror sens nu putea scăpa nimănui. Inclusiv sau mai ales lui Nicolae Ceauşescu! Este limpede "de ce" şi "pentru ce" documentele Congresului al XIV-lea nu  puteau, sub nici o formă, să fie dezbătute prin raportare la alte viziuni alternative. Ele erau valide numai în sine şi pentru sine!

O asemenea situaţie nu putea decât să mă trimită la celebra butadă a marelui fizician şi filosof Werner Heissenberg, butadă care glăsuia cam aşa: "Oricare om are, la tinereţe, un ori­zont spiritual mai larg sau mai li­mi­tat. Cu timpul, omul urcă în ierar­hia socială, iar orizontul i se îngus­tea­ză până când acest orizont devine punctiform. Atunci individul bate cu pumnul în masă şi exclamă: Domnilor, acesta este punctul meu de vedere!".
Aşadar, în anul 1989, la cel de-al XIV-lea Congres, Nicolae Ceauşescu nu mai avea un orizont. Avea (numai) puncte de vedere!