Pentru urechile securiştilor, Petre Ţuţea îi înjura pe denigratorii lui Ceauşescu

Garsoniera modestă a lui Petre Ţuţea era în 1989 ticsită de "tehnică operativă". Vecinele raportau cine vine şi ce discută, în blocul de vizavi era un punct de observaţie, musafirii luau liftul până la ultimul etaj şi apoi coborau pe scări pentru a deruta informatorii.

Studenţii care voiau să-i asculte prelegerile se temeau că vor fi daţi afară din facultate, iar ceilalţi erau conştienţi că sunt filaţi la fiecare pas. Interogatoriul celor care îl vizitau pe Nea Petrache s-a întins, începând din ianuarie, de-a lungul câtorva luni. Profesorul Ion Coja îşi aminteşte despre vizitele la Ţuţea şi despre ancheta prostească demarată atunci:

"Mulţi dintre profesorii de la Universitate, mai ales cei cu nivel politic mai bine certificat, primeau sarcina de a fi «îndrumători de grupă», un fel de diriginţi. Nu mi s-a dat această dovadă de încredere decât o singură dată, în 1987, şi s-a nimerit ca grupa de anul întâi pe care urma s-o păs­toresc timp de patru ani să fie grupa lui Ma­rian Munteanu. Ne-am apropiat imediat unul de altul, dar şi de alţi colegi ai lui Marian. Nu mai ştiu cum s-a făcut de l-am dus pe el şi alţi colegi pe la Ţuţea. Felul de a gândi naţionalist al lui Marian ştiam că o să-i facă mare plăcere bătrânului. Mai gândeau ca el şi ceilalţi colegi ai săi, alde Mugur Vasiliu, Mihai Ghe­orghiu...

Marian s-a impus repede în facultate prin spiritul de organizare şi prin răbdare. La 1 decembrie 1988 se îm­pli­neau 70 de ani de la Marea Unire. Urma să fie o aniversare fastuoasă la Alba-Iulia. Ştiu bine că Marian Mun­tea­­nu şi colegii săi au intenţionat să facă «ceva» acolo, la Alba-Iulia, un gest de afirmare deopotrivă naţionalistă şi ant­i­comunistă, dar până la urmă nu s-a mai dat amploare festivităţilor, ac­ţi­u­nea studenţească propusă de Ma­ri­an la UTC nu a mai fost inclusă în pro­gramul oficial de manifestări, aşa că planul lui Marian Munteanu a căzut.

Cred că încă din 1988 s-a constituit un grup numeros de studenţi, adu­naţi de mine, de Ioan Alexandru şi de Mihai Neagu Basarab, care făceau cu rândul pe lângă Petre Ţuţea, unul dimineaţa, altul după-amiaza. Îl ajutau să se îmbrace, să mănânce, să iasă la o plimbare în Cişmigiu sau la masă «La madam Candrea», La Scriitori ori la autoservirea de la Salonul spaniol, pe Calea Victoriei. Pe Ţuţea sin­gu­ră­ta­tea garsonierei îl înnebunea, avea ne­voie de interlocutori pe care să-i stru­nească să gândească bine, corect. Ope­ră pur socratică, îndeletnicire pe care o avea din tinereţe, o exersase şi pe Cio­ran, şi pe camarazii săi, drept care aceştia numai pe Nae Ionescu îl res­pec­tau mai mult decât pe «Petrache»! Ca şi Ţuţea, de altfel. îl venera pe «Nae».

Era un aranjament excelent pentru toată lumea. în vara lui 1988, întâlnindu-mă cu Cioran ca să-i înmânez un mesaj de la Petre Ţuţea, când i-am povestit că la Bucureşti un grup de vreo 25 de tineri, studenţi sau absolvenţi, se îngrămădesc care mai de care să stea o jumătate de zi alături de nea Petrache, a rămas «bouche bée». Mi-a zis că «aşa ceva nu este de conceput să se întâmple la Paris, în Occident». Îmi place să cred că i-a trecut prin minte că i-ar fi plăcut şi lui să aibă parte de un asemenea tratament, că, cine ştie, dacă ar fi rămas în ţară, poate că... Cioran mi-a dat un geamantan de haine pentru Ţuţea, care i-au venit ca turnate. Şi se mira mereu domn' profesor, «cât de bine îi nimerise Emil măsura, cum de n-o uitase după atâţia ani?!». Mai ales că Emil Cioran era cam un sfert din gabaritul lui Ţuţea...

Emil Cioran mi-a povestit de un drum la mare, la Carmen Silva, făcut cu Petrache prin anii ’30. Tot drumul nu a fost chip să-l facă pe Petrache să discute despre ce se vedea pe fereastra trenului, despre peisaj...

Cu Ţuţea nu se putea discuta decât în metafizic, despre idei şi principii, teoretizând necontenit. «Tot aşa a ră­mas?» «Tot», i-am confirmat. Ca im­presie, Cioran mi s-a părut bucuros să afle de bine din ţară, era interesat de satul românesc, era încrezător în şansele României, ale tineretului din România şi, în general, din Europa de Răsărit. Mi-a spus că de la Mircea Eliade are această încredere în tineretul din România, din Est.

L-am încurajat pe Petre Ţuţea să scrie memorialistică, dar n-a fost chip să lase filosofarea pentru anecdotică. Anecdotică superioară, care ar fi făcut vie gândirea sa filosofică.


Şi, mai ales, ar fi făcut mai con­vin­gător, lă­mu­rin­du-l, momentul de graţie din temniţa de la Aiud când, cu ocazia unei «vizite de lucru», mi­nis­trul Drăghici i s-a adresat de sus lui Ţuţea cu întrebarea: «Dar tu ce pro­fesie ai, mă?», la care răspunsul a căzut năpraznic, în auzul tuturor de­ţi­nu­ţilor adunaţi în curtea închisorii: «Eu sunt de profesie român!».

Din păcate, aflaţi în vânătoare permanentă de duşmani ai ţării, se­cu­riş­tii şi-au găsit şi ei ceva de lucru ur­mărindu-l pe Petre Ţuţea şi studenţii care veneau la el. Nu li s-a părut lucru curat! Au montat aparatură de ascultat prin perete din apartamentul ve­cin. Nu au putut înţelege că nu se află nimic în spatele acelui aranjament. Conspiraţia care a dus la aşa-zisa re­voluţie din decembrie se organiza şi avansa de nimeni deranjată, iar Securitatea era preocupată de pericolul Ţuţea!

Cine ştie ce nenorocit de co­lo­nel sau general şi-o fi zis că a des­co­perit un cuib de vipere legionare şi că trebuie tăiat în carne vie, cât nu este prea târziu... Deh, cu duşmanii po­po­ru­lui nu e de glumit! A declanşat astfel o anchetă, prostească şi neprofesională, făcând din ţânţar armăsar, şi i-au chemat pe studenţi la lungi şi în­jo­sitoare interogatorii. Li s-a pus în ve­dere băieţilor să nu mai calce pe la bă­trân, dacă vor să-şi termine facultatea. Ancheta s-a lărgit, cuprinzându-i pe toţi cei care îi călcau pragul, chemaţi la Securitate să se explice, să se justifice; ce anume-i făcea pe ei să meargă pe la Ţuţea ăsta care îşi zice profesor, dar în viaţa lui nu a avut în mână un catalog?!      

Aşa a ajuns la Securitate să le dea declaraţii şi vecinul meu Pan Izverna, medicul poet, unul dintre medicii care i-au purtat de grijă îngereşte lui Petre Ţuţea. Când s-a întors acasă de la Securitate, deşi fusese avertizat să nu mai povestească nimănui de anchetă, a venit la mine – locuim în acelaşi bloc, şi mi-a povestit ce şi cum, avertizându-mă că urmează să fiu şi eu chemat la Securitate. Am avut astfel timp să reflectez şi cred că am găsit cea mai bună ieşire: am făcut un memoriu către ministrul de Interne, către şeful Securităţii deci, în care explicam ce aiurea în tramvai este toată ancheta, lipsită de obiect, cei care mergeau la Ţuţea neavând nici o legătură cu periclitarea securităţii statului. Iar ca să fiu sigur că ajunge memoriul meu la destinatar şi nu rămâne fără efect, m-am dus cu memoriul la Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, şi l-am rugat să-l dea el ministrului de Interne. Nu mai ştiu cine era...

Urmarea a fost că nu am mai fost che­mat, ancheta s-a închis, dar a ră­mas ca studenţii să nu mai calce pe la Nea Petrache. în locul lor, Dumitru Ra­du Popescu a plătit din banii Uniunii ca Ţuţea să aibă un fel de valet, pe celebrul Udrişte, care venea zilnic să vadă ce nevoi are domnul profesor.

Mai demult, domnul profesor mă avertizase, ca şi el Simion Ghinea, că periodic sunt chemaţi la Securitate să dea declaraţii despre ce au mai făcut, cu cine s-au mai văzut, ce au vorbit. Li s-a părut corect ca eu să ştiu, cu sub­în­ţ­elesul că, dacă eu consi­der că nu e bine să mă mai văd cu ei, ei mă înţeleg. Le-am răspuns că nu am nimic de ascuns şi că ce vorbesc cu dânşii vorbesc şi cu altă lume, cu colegi, cu studenţi... Aşa că să nu ascundă nimic la Securitate în pri­vinţa mea.

De ce nu mă temeam?, asta e altă poveste, pentru altă ocazie. Ar trebui căutate în arhive no­te­le semnate de Ţuţea şi Ghinea. Au fost publicate în 1990 notele semnate de Corneliu Coposu în aceleaşi con­di­ţii, dar nemernicul care le-a publicat le-a prezentat ca turnătorii. Ca opera unui «informator»! Nici vorbă! Decât doar dacă acele note au băgat pe cineva la închisoare sau în bucluc. Erau în mare măsură formale, birocraţie securistică... Iar închisoare politică nu s-a mai făcut după 1964 decât foarte puţin, cazuri izolate, nu a mai fost un fenomen de masă. Mai multe persecuţii politice, ale unor disidenţi, s-au dovedit după 1989 că făceau parte din scenariul «revoluţiei», urmau să legitimeze ascendenţa politică vertiginoasă postdecembristă a unor «revoluţionari», printre ei şi Aurel Dragoş Munteanu, numit director al Televi­ziunii, ambasador la ONU, am­ba­sa­dor în SUA... Probabil singurul am­ba­sa­dor român care la eliberarea din funcţie nu s-a mai întors în patrie. Oare de ruşine?

În primăvara lui 1989 l-am găsit într-o dimineaţă pe «domn' profesor» foarte nerăbdător să stăm de vorbă. M-a întrebat dacă «e adevărat că la Eu­ro­pa liberă au dat o ştire despre Cea­u­şescu, cum că România poate oricând să fabrice bomba atomică?». Da, auzisem şi eu, i-am dat detalii, i-am spus că Alecu Cuturicu, prietenul meu, cu care fusesem cândva la dân­sul, tocmai la asta lucra, la bomba ato­mică... Atunci Ţuţea s-a ridicat din pat în picioare şi şi-a făcut câteva cruci largi, popeşti, rostind un răsunător: «Îl bag în p... mă-sii pe ăla care o să-l mai înjure pe Ceauşescu!». Radia de fe­ricire. Măsura camera în paşi energici de parcă aştepta să se hotărască ce să facă mai departe. Nu prea îm­păr­tă­şeam entuziasmul său. «Ce mare is­pravă e să avem bomba atomică, domnule profesor?!»

Mi-a răspuns mirat de naivitatea mea: «Păi, dacă avem bomba atomică, neicuşorule, altfel vom sta de vorbă şi cu Budapesta, şi cu Kievul!». Chestia cu Budapesta o înţelegeam, dar ce căuta în premoniţia sa Kievul? Nu i-am cerut lămuriri, m-am lămurit singur peste câţiva ani, mult după 1990, când cu toţii ne-am trezit cu acest vecin nou, Ucraina. Vecin nou şi mult mai incomod decât Rusia. Cum de se gândise Ţuţea la Ucraina că ar fi mai periculoasă decât Ungaria şi ceilalţi «adversari» clasici? Cum de văzuse atât de bine viitorul nostru?

Da, Ţuţea a avut tăria şi onestitatea de a-i înjura pe comunişti «nuanţat», apreciind de fiecare dată când Ceauşescu şi regimul său dădeau semne că le calcă pe urme legionari­lor. Deseori l-am auzit spunând că «am vrut şi noi o Românie puternic in­dustrializată şi înarmată până în dinţi. Cu o populaţie de 60 de mili­oa­ne în 1980!». Iar ce ar fi vrut Ţuţea cel mai mult să facă, treaba pe care se considera că o poate face el cel mai bine, era să fie legiuitor, să conceapă di­recţii de dezvoltare pentru neamul ro­mânesc, propriu-zis direcţii de îm­plinire a vocaţiei cu care Dumnezeu a lăsat fiecare popor. Nici urmă de şovinism în ce gândea. Era un naţionalist total şi deseori, cerându-i-se să definească naţionalismul şi patriotismul, spunea că «a fi patriot este o obligaţie stabilită prin lege. Când ţara ţi-o cere, mergi la război şi îţi dai viaţa pentru glia străbună. Nu-i poţi cere însă cuiva să fie naţionalist, căci a fi naţionalist este o vocaţie. Naţionalistul nu-şi dă viaţa pentru neam, ci şi-o dedică! în totalitate şi în tot ce face!»".

Extrasele din dosarul CNSAS apărute în numerele anterioare au fost preluate din "România literară" nr. 51/2007