Povestea noului tip de paşapoarte europene

ACTUAL  •  EXPLICAŢIILE DIN JURUL UNOR NUMERE...
Nu mă număr printre cei care iau în derâdere – de pe poziţii reducţionist-laicizante – îngrijorarea firească a celor care ar protesta cu vehemenţă legitimă împotriva unor concertate propensiuni satanice.

Din păcate însă, necunoaşterea şi împătimirea au concurat recent o confuză agitaţie, în care, culmea, toate opiniile şi toate atitudinile erau îndreptăţite... Cum trebuie să căutăm diavolul în detalii, cred că mai întâi trebuie făcute o serie de precizări, absolut necesare pentru clarificare. Hazul este că, în această gâlceavă provocată în jurul paşapoartelor biometrice, dracul chiar nu s-a ascuns defel în amănunte, deşi, judecând după răsucitura confuziei rezultate, n-ar fi exclus ca măcar la obârşia zarvei sterile stârnite necuratul să-şi fi băgat totuşi puţin barem vârful cozii...

Fără a fi vorba despre vreun fel de conspiraţie obscură, urmărind a ne alinia şi pe noi românii, nouăzeci şi ceva la sută ortodocşi, la măsurile uniformizatoare premergătoare supremaţiei Antihristului. Desigur, ne aflăm într-o perspectivă eshatologică, dar povestea noului tip de paşapoarte europene este însă efectiv cât se poate de benignă.

REALITATEA. Iată pe scurt realitatea în simplitatea ei. Încă din 2002, Comisia Europeană a adoptat un regulament prin care a fixat data de 30 iunie 2009 drept moment până la care toate ţările Uniunii Europene vor trebui să introducă acelaşi tip de paşaport electronic cu date biometrice ale purtătorului. Care sunt caracteristicile acestuia? Fila de policarbonat cu fotografia şi cu datele personale va conţine şi un SIM, respectiv o cartelă de identificare constând dintr-un circuit integrat dedicat. Acesta - numit, curent, cip - este un microprocesor simplu care, pe lângă nişte celule de memorie (de cca. 72 KB), va fi capabil să ofere o secvenţă de citire, asigurând în acelaşi timp şi protejarea datelor înregistrate în memorie, în sensul împiedicării accesului, şi bineînţeles a modificării lor.

Circuitul acesta integrat va servi la înregistrarea în celulele sale de memorie a imaginii faciale (fără iris) şi a amprentelor digitale ale indexului drept şi stâng ale fiecărui "paşaportar" (celor cărora le lipseşte falanga degetului index, din naştere sau în urma amputării, li se va înregistra amprenta degetului următor). Rezoluţia imaginii faciale nu permite fixarea imaginii irisului, a cărui configuraţie este proprie fiecărui individ, diferind chiar şi la cei doi ochi ai săi.

Introducerea acestui model de paşaport electronic cu date biometrice, fiind o normă obligatorie pentru toate ţările Uniunii Europene, până la mijlocul anului 2009 (Germania, Franţa şi alte câteva ţări implementându-le deja), şi România şi-a pus această problemă. Întrucât Imprimeria Naţională este capabilă să realizeze tehnic acest nou tip de paşapoarte, s-a emis OUG nr. 94/30 iun. 2008, prin care s-a atribuit execuţia lor acestei unităţi de elită care dispune de echipamentele necesare, precum şi de calificarea profesională corespunzătoare. De aceea, în ianuarie 2009, Imprimeria Naţională a produs noile paşapoarte electronice pentru judeţul Ilfov; ele însă nu au cipul respectiv, în care să fie înscrise imaginea facială şi amprentele digitale. Aceste cipuri urmează să fie preluate de la Uniunea Europeană şi realmente introduse în fila de policarbonat a paşapoartelor pentru celelalte judeţe până la 30 iun. 2009 (desigur, paşapoartele acestea sunt necesare pentru ţările din afara UE).

PĂRERI. România a economisit astfel aproximativ 1 miliard de euro faţă de situaţia în care noile paşapoarte ar fi fost făcute în Germania. Este de aşteptat în viitor ca şi permisele de conducere auto (deocamdată executate în Germania) şi cărţile de identitate (care n-au cod de bare, dar nici elemente de siguranţă împotriva falsificării; în schimb, în dreapta, apare "card" – citit invers "drac"...) să fie realizate tot de Imprimeria Naţională, oricâte interese dubioase ar fi deranjate...

ASTA-I TOT! Nu e vorba despre nici un cod de bare şi deci, implicit, nicăieri nu apare fatidicul număr 666. Aşadar, nimeni din România nu a pactizat cu complotiştii din umbra subversiunii antitradiţionale şi nici nu a fost manipulat de agenţii întunecatelor forţe infraumane. Paradoxal însă, fiecare dintre cei care s-au încrâncenat în recentul dialog al surzilor are dreptate în felul lui.

Caraghioslâcul constă doar în faptul că n-a fost vorba de 666. De aceea, referinţa Sfântului Sinod al BOR la acesta este superfluă din moment ce n-are nici o legătură cu paşapoartele europene. În schimb, luarea de poziţie a Sinodulului Mitropoliei de la Cluj este mult mai îndreptăţită, întrucât prezenţa amprentelor biometrice printre datele înscrise în cip este într-adevăr degradantă, asimilându-i pe cetăţenii români obişnuiţi cu infractorii (imaginea facială nu intră în discuţie, fiind doar ceva mai precis recognoscibilă decât banala fotografie de pe paşaport). Conotaţia poliţienească a unei asemenea practici cam lezează demnitatea individului. Ajungem să semănăm cu dobitoacele care au capsat de ureche acel zbenghi galben...

De asemenea, aveau dreptate toţi cei care pe ecranele televizoarelor – indiferent dacă erau clerici, ziarişti sau călugăriţe – au clamat cu mânie justificată refuzul categoric al codului cu bare, incluzând acel număr al fiarei, 666. Doar că protestul lor era valabil la modul general, nefiind în realitate legat de noile paşapoarte.

PROMPT. Codul cu bare a fost introdus din nevoia de a avea un control absolut asupra datelor referitoare la orice produs comercial sau chiar economic. Astăzi nu se mai poate pune în vânzare un produs dacă nu i s-a atribuit de un organism internaţional un număr unic care este codificat printr-un cod cu bare, aplicabil pe o etichetă. În acest fel, articolul respectiv va deveni inconfundabil. Liniile barelor sunt suficient de numeroase încât variantele combinatorii să acopere toate solicitările, inclusiv pe cele viitoare. Ele pot fi prompt citite cu un dispozitiv optico-electronic care să ofere echivalenţa lor numerică, prin care automat are loc recunoaşterea produsului purtând eticheta respectivă.

Istoricul codului cu bare ne arată că acesta a fost introdus în SUA la începutul anilor '70, iniţial pentru marile containere metalice, transportate de trenurile mărfare. Încet, încet, sistemul s-a generalizat, extinzându-se la majoritatea produselor economice. Datorită avantajelor multiple, s-a înfiinţat un centru economic internaţional care, impunând treptat obligativitatea de a solicita un cod cu bare pentru fiecare nou produs lansat pe piaţă, a ajuns să supravegheze total economia mondială, prin stocarea centralizată a datelor economice globale într-o uriaşă bază de date informatizată. Aşa a apărut UCC-ul – Uniform Code Council.

Prin 1978 s-a constituit un organism similar în Europa: EANA – European Article Numbering Association. După ce ambele entităţi îşi diversificaseră tipurile de coduri cu bare s-a optat până la urmă pentru două dintre ele: UPC (Universal Product Code) şi EAN-13 (prin adăugarea unui zero la tipul UPC, se poate citi în sistemul EAN-13; în prezent, sistemul EAN – SLB 10, de provenienţă franceză, pare să prevaleze asupra celui american).

Până aici, totul pare banal de normal...

(Va urma)