România anului 1990, un El Dorado al adopţiilor internaţionale

Situaţia copiilor orfani şi handicapaţi din România a fost un subiect predilect al presei străine dornice de senzaţional în anul 1990. Ziarele şi televiziunile prezentau condiţiile jalnice în care îşi duceau zilele copiii români abandonaţi. Vinovat de această situaţie era considerat Nicolae Ceauşescu şi politica sa demografică. Până în 1989 nu existaseră mijloacele pentru planificarea familială, iar avortul fusese interzis cu rare excepţii medicale, aşa încât numeroşi copii nedoriţi ajungeau în orfelinate suprapopulate şi mizere.

Pentru că în ţările lor de origine le fusese imposibil să adopte un copil, în prima parte a anului 1990 cupluri de străini au întreprins în România un turism aparte, de cele mai multe ori finalizat cu o adopţie mai mult sau mai puţin legală, având în vedere inexistenţa unor decrete care să reglementeze adopţiile internaţionale şi corupţia care a explodat în zonă. Nu puţine erau relatările despre un adevărat comerţ cu prunci care luau calea străinătăţii alături de părinţi a căror identitate nu o înregistrase nimeni niciunde dar care plăteau cu bani grei.

La 15 iulie 1990 în Washington Post apărea povestea ultimului orfan român care a "trecut" graniţa pentru a-şi găsi o familie. Ultimul pentru că, teoretic, de la 11 iunie România suspendase adopţiile cu intenţia de a pune la punct o nouă legislaţie. Cităm în continuare fragmente din acest articol publicat în volumul "Revoluţia română văzută de ziarişti americani şi englezi", Editura Evenimentul - 1991.

"Pruncul era într-un leagăn alb din metal, când l-a găsit, cu ochi căprui fără expresie şi un trup lipsit de vlagă. Donna Laine, din Virginia de Nord, se afla într-un orfelinat la Cluj, oraş din Transilvania, unde a dat peste Joshua, unul din miile de copii abandonaţi din România. «Era atât de liniştit, nici un sunet nu scotea. M-am gândit că poate nu era în stare să vorbească sau să audă» şi-a reamintit ea săptămâna trecută într-un interviu, la Fairfax, districtul unde locuieşte. «L-am luat în braţe. Picioarele lui erau moi».

De şapte luni, de când fusese dus la orfelinat, în nord-vestul României, Joshua a stat întins pe spate pe o saltea scobită. Înfundat în saltea, abia se mişca. Nu chiar atât de slab ca fetiţa minusculă care fusese hrănită numai cu ceai, înainte de a fi abandonată, nu vizibil bolnav ca ceilalţi, avea o brăţară din pânză albă pe care era cusut numele lui.

Pentru Donna Laine şi soţul ei, Jeffrey, tragedia nenumăratelor orfelinate pline cu copii din România transforma în realitate un vis: şansa de a pune bazele unei familii. Eforturile lor pentru a adopta copilul s-au încheiat cu succes la 27 iunie, când ea şi proaspătul ei fiu au sosit la aeroportul internaţional Dulles, la Washington.

În întreaga lume s-a trezit recent preocuparea pentru copiii bolnavi şi abandonaţi din România, dar în pofida dorinţei crescânde în Statele Unite pentru adoptarea lor, o nouă interzicere a adoptării de către străini a copiilor din România a făcut ca Joshua să fie printre ultimii copii care au părăsit ţara.

După executarea lui Ceauşescu în decembrie, organizaţiile internaţionale filantropice şi ziariştii străini au dat peste o grozăvie tăinuită: 40.000 de copii abandonaţi în orfelinate de stat, mulţi dintre ei murind bolnavi de SIDA.
«Nebunul de Ceauşescu a tăiat toate fondurile pentru spitale», lăsându-le fără echipamentul necesar pentru a face în condiţii sigure transfuzii, care se efectuau pentru copii prost hrăniţi sau prematuri, a arătat Cornel Dragomirescu de la serviciul de presă al Ambasadei României din Washington.

Ceauşescu urmărea creşterea populaţiei, forţând familiile să aibă copii. El a interzis avortul şi anticoncepţionalele, determinând mii de femei să părăsească copii pe care nu-i puteau creşte sau nu-i doreau.
«Erau atât de mulţi copii care aveau nevoie de dragoste şi atenţie şi atât de puţini care să le dăruiască», scrisese Laine în jurnalul ei, după ziua trecută la orfelinatul de la Cluj, acolo unde zăcea Joshua.

De când România a suspendat adopţiile de către străini, la 11 iunie, după câte se pare pentru că Parlamentul are în studiu noi reglementări, Departamentul de Stat a sfătuit pe americani să nu se mai ducă în România după copii. «Au oprit adoptarea», a anunţat Mary Beth Seader, vicepreşedinta Comitetului Naţional pentru Adoptare, un grup particular, fără scop lucrativ. «Aud mereu despre persoane care se duc acolo, cheltuiesc mii de dolari şi se întorc acasă cu mâinile goale.»

Laine, când era în România, a întâlnit femei din Anglia, Austria şi alte ţări, care sperau să poată adopta copii. Ea a început procedura înainte de data când s-a interzis adoptarea. Cum există 2 milioane de americani doritori să adopte copii şi numai 25.000 de copii disponibili în fiecare an, adopţiile în alte ţări au devenit foarte populare, a precizat Seader.

După ce s-au aflat ştirile despre copiii bolnavi şi abandonaţi din România, Departamentul de Stat a primit sute de întrebări cum să procedeze pentru adoptare, a informat purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, Charles S. Smith. El a precizat că 30 de perechi de americani au adoptat cu succes copii în acest an.

Cu toate că Laine era acompaniată de mama sa, care s-a născut în România şi vorbeşte bine limba, a mărturisit că a fost una dintre cele mai grele sarcini din viaţa ei. A vizitat orfelinate după orfelinate în diferite oraşe mohorâte. De cele mai multe ori, nu i se îngăduia să intre în orfelinate şi i se recomanda să aştepte într-o mică clădire alăturată. De fiecare dată când întreba dacă există vreun copil care putea fi adoptat, i se răspundea «Nu». Numai după o îndelungată stăruinţă a fost condusă în camerele unde se aflau leagănele albe din fier. «Cred că nici nu considerau copiii care erau handicapaţi sau bolnavi ca putând fi adoptaţi. Credeau că nimeni nu-i doreşte», povestea Laine, jucându-l pe Joshua care mirosea a talc pentru copii, pe genunchi.

«Nici nu puteţi să vă daţi seama de diferenţă» spuse ea îndreptându-şi atenţia spre fiul ei. «Era fără viaţă când l-am văzut. Nu reacţiona la nimic. Nici nu ştiam măcar dacă aude sau nu».
Laine, care are 39 de ani, a mărturisit că soţul ei şi cu ea îşi doreau de zece ani un copil şi în ciuda a nenumărate eforturi au rămas fără succes în adoptarea unui copil în America.

Jeffrey Laine, cercetător civil la Pentagon, a declarat că ştia prea bine că dacă cineva ar fi fost în stare să aducă un copil din haosul birocraţiei româneşti, va fi soţia lui."