Scandal şi grevă pe şantierul naval brăilean

În anul 1990, în timp ce blocajele economice erau la ordinea zilei în toate întreprinderile fost comuniste, oamenii muncii îşi exercitau cu entuziasm recent câştigatul drept la grevă. Mai greu era cu desţelenirea cadrului economic şi cu practica liberei iniţiative.

Protestatarii nu uitau să solicite ştergerea datoriilor întrepriderilor lor şi mai mult timp liber. Este şi cazul Şantierului Naval din Brăila, a cărui conducere semnala, în vara anului 1990, că unitatea a ajuns în pragul falimentului. Incriminat era un contract ce atârna ca o piatră de moară de picioarele constructorului danubian încă din anul 1986. Atunci se încheiase cu Republica Populară Chineză contractul prin care constructorul de nave brăilean se obliga să livreze tovarăşilor noştri întru ideologie comunistă 12 cargouri multifuncţionale de 5000 tdw (tonă de deadweight sau tonă lungă - n.r.).

Problemele au început din 1989, de la prima încercare de a onora contractul numit 83 mxk - 38101. Atunci beneficiarii au respins navele China 1 şi China 2 din cauza unor defecţiuni tehnice insurmontabile. Pentru Şantierul Naval din Brăila a fost începutul dezastrului. Evenimentele din decembrie şi fierberea politică din prima parte a anului 1990 nu au uşurat soarta întreprinderilor româneşti cu probleme cronice. Prin urmare, şi navele noi şi vechi din portul dunărean săltau pe valurile incertitudinii generale.

După ce suratele lor au fost refuzate la export, următoarele două nave finalizate, China 3 şi China 4, nu au mai ridicat nici ele ancora spre răsărit. Dar nici pe fluviul naţional n-au fost lansate, motivul fiind o lipsă acută de coordonare internă. Aşa încât China 3 şi China 4, împreună cu alte patru nave declarate apte de navigaţie, continuau, la sfârşit de iulie 1990, să ruginească la cheu. Şi asta nu era totul. Pierderile financiare se acumulau ca un bulgăre de zăpadă. Pe lista pierderilor se cumulau dobânzile ce trebuiau plătite în urma împrumutului de stat pe baza căruia se construiseră navele cu pricina. Presa vremii vehicula suma de aproape 130 milioane de lei (cf. România liberă, 5 iulie 1990). Zeci de muncitori nu făceau altceva decât să se ocupe cu întreţinerea navelor împotmolite la mal. Iar cargourile deveniseră în timp o sursă de nemulţumire colectivă.

Pentru că prin pierderile financiare provocate şantierului atrăseseră verdictul temut al "nerealizării de plan". Prin urmare, oamenilor li se reţinuseră bani din salarii pe vremea lui Ceauşescu. În aceste condiţii, navaliştii brăileni se hotărâseră să intre în grevă şi să ceară guvernului să vină cu o soluţie. Cereau de la cei de sus ştergerea datoriilor financiare, restituirea banilor reţinuţi din salariile muncitorilor cu plan nerealizat şi concedii de odihnă de 30 de zile lucrătoare.