Sediul Securităţii şi cabinetul şefului acesteia, sub controlul "Gardienilor Revoluţiei"

Generalul de brigadă (r) Aurel Rogojan, fostul şef al Secretariatului Departamentului Se­cu­ri­tă­ţii Statului, rememorează în parte stările şi situaţiile în care se aflau ofiţerii de securitate în timpul evenimentelor din 1989. Unul dintre cei care trebuiau să fie "la re­voluţie" cu ochii pe generalul Iulian Vlad, şeful DSS, a recunoscut după mai multe zile că fusese pregătit pentru misiunea de a lua sub control sediul Securităţii şi a comandantului ei încă din vara acelui an. Aurel Rogojan se referă şi la relaţiile de conlucrare dintre direcţiile DSS şi în acelaşi timp aduce clarificări în ceea ce priveşte aşa-zisele dife­rende dintre structurile Securităţii, invocate de diverşi "memorialişti".
Răzvan Belciuganu

---

Trebuie menţionat că, în situaţiile cele mai critice, corpul profesional al ofiţerilor de informaţii, fără deosebire de ierarhii, a făcut dovada unui înalt spirit de unitate şi disciplină. În decembrie 1989, în pofida numeroaselor provocări, unele brutale şi făţişe, altele perfide, dar toate la un loc la fel de periculoase, nici un membru al Departamentului Securităţii Statului (DSS), de la soldatul din trupele de securitate la ofiţerii din liniile războaielor nevăzute ale informaţiilor şi contrainformaţiilor şi terminând cu corpul de comandă nu a interpretat vreo altă partitură,  toţi înţelegând că trebuie permisă şi apărată manifestarea liberă a voinţei populare.  

Capacitatea forţelor de securitate şi ale Ministerului de Interne era nu numai puternică, dar şi specializată în restabilirea şi apărarea ordinii. Dacă, la nivelul oricăruia dintre eşaloanele acestor forţe, nu s-ar fi respectat întocmai ordinele gene­ralului Vlad de neimplicare în evenimente cu mijloace de luptă armată şi chiar de consemnare totală a personalului în unităţi, dacă s-ar fi manifestat indisciplină şi s-ar fi lăsat antrenate de provocările la care au fost supuse, consecinţele ar fi fost dezastruoase, fiindcă, dincolo de frontiere, forţe străine de intervenţie, pacificare şi ocupaţie aşteptau nerăbdătoare şi chiar se autoinvitau... Primul s-a autoinvitat unul dintre şefii Armatei Ungariei, apoi planificatorul operaţiilor din Statul Major al Uniunii Sovietice. Mitterrand - s-a spus de către un viceprim-ministru al Guvernului Provizoriu - avea şi el o brigadă specială de­pla­sată la avanpost în Ungaria.

Unora dintre formaţiunile Ministerului Apărării Naţionale li s-a indus că inamicul cu care se confruntau în haosul magistral creat, inamic care, citez: "trage din toate poziţiile", este Securitatea... Ur­ma­rea a fost aceea că sedii ale "securităţii şi internelor" au fost ţinute sub tir - real sau marcat - până la ocuparea lor. Într-o primă fază de "gardieni ai revoluţiei", între care se strecuraseră şi provocatori cu misiunea de a deschide magaziile de arme, de a se înarma şi de a răs­pun­de la tirurile din exterior. În tot acest timp eram bombardaţi cu o zvonistică panicardă despre iminenţa unor atacuri teroriste, doar-doar se va încerca o pregătire în ve­derea apărării. Era suficient să se fi observat poziţionarea către exterior a vreunei ţevi de puşcă şi începea măcelul. Cu "gardienii revoluţiei" lângă noi. Noroc că cei mai mulţi dintre ei au realizat pericolul şi au reuşit să-i tempereze pe cei "foarte agitaţi"..., care au dispărut la fel de repede cum au şi apărut.
Am avut parte de un astfel de "gardian revoluţionar". În prima ju­mă­tate de zi nu a scos un cuvânt. Stătea nemişcat pe un scaun, în biroul generalului Vlad, cu un pistol mitralieră pe genunchi şi nu scăpa din priviri nici o mişcare... Într-un târziu a ac­cep­tat un pahar cu apă, iar mai apoi şi ceva de mâncare, fiindcă apro­vi­zi­o­narea lor nu funcţiona şi  parcă nu mai era chiar atât de sigur pe sine.

În cele din urmă s-a prezentat ca fiind "profesorul de istorie Munteanu, din Alba". "Cum aţi ajuns aici?" "Şti­am din vară că acesta este obiectivul meu. Am venit din mai multe locuri din ţară. Am fost din timp pregătiţi."

Cunosc că în toate unităţile centrale ale DSS s-a  reuşit realizarea unor cooperări corecte cu "gardienii revoluţionari", aceştia din urmă realizând că au în faţă oameni deschişi dialogului, serioşi şi cu răspunderi importante.

Personal însă am avut parte şi de un episod care se putea sfârşi rău. Sediul Ministerului de Interne a fost iniţial îm­pre­surat şi invadat de o mulţime pestriţă, colorată şi foarte agitată. O dactilografă dintr-o direcţie a ministerului, sub  starea de teroare creată, fiindu-i frică şi dorind să se facă repede nevăzută, m-a arătat spunând: "El este ministrul Postelnicu!". Imediat am fost înconjurat, bruscat şi deposedat de căciulă, ochelari, ceas şi stilou. Apoi un agresor a strigat: "Să-l omorâm!".  Cineva - la compătimirea unor femei din acel grup: "O avea şi omul, săracu', copii" - a intervenit autoritar: "Nu, îl ducem la televiziune!".

Imediat a apărut o maşină în care am fost introdus mai mult pe sus şi căreia, la semnalele convenţionale ale "salvatorului" aşezat lângă şofer, i  s-a deschis peste tot drum liber până în poarta Televiziunii. Acolo, "salvatorul" mi-a cerut legitimaţia, pe care nu i-am dat-o decât în schimbul buletinului său de identitate. A intrat în sediul Televiziunii, de unde a venit spunând: "Sunteţi în regulă, poftiţi sus şi pe post se va transmite că aţi fost singurul găsit în minister şi veţi fi noul mi­nistru de Interne".  "Nu doresc să fiu mi­nistru", am răspuns. "Dar ce doriţi atunci?" "Să mă întorc de unde m-aţi luat." "Noi nu mai mergem acolo, dar vă asigurăm ieşirea de aici, după care vă descurcaţi."

Într-adevăr, m-au "gardat" până la ieşirea din marea de mulţime adunată în jurul Televiziunii. Când am ajuns la sediul mi­nisterului, acesta era ocupat de persoane turbulente care aruncau pe fe­restre cu ce apucau de prin birouri, iar afară ardeau parte din lucrurile aruncate: tablourile şi volumele din opera politică a lui Cea­u­şescu, lozinci,  colecţii de ziare şi reviste. Nu a fost posibil să intru. Porţile masive din fier forjat erau închise. Ei intraseră prin spaţiile unor geamuri ornamentale sablate, care fuseseră sparte... Am revenit în ziua următoare "deghizat" în re­vo­lu­ţionar cu brasardă tricoloră când clădirea ministerului se afla sub rafale. Unele reale, dar cele mai multe simulate... Mai mulţi colegi aşteptau în "unghiuri moarte" pauzele dintre rafale, nu­mă­rându-le secundele şi estimând cât pot să se apropie...
La data de 28 decembrie, "gardienii re­voluţionari" au fost retraşi. În locul lor, la sediul central al DSS şi al Ministerului de Interne  au venit o dată cu noul ministru, generalul Chiţac, elemente ale forţelor mi­litare speciale din formaţiunile de  cerce­tare-diversiune şi desant în spatele frontului. Tot atunci sau cu o zi înainte, generalul Vlad a revenit în sediu după o săptămână, timp în care s-a aflat - probabil cât a fost necesar - la comandamentul de la Ministerul Apărării Naţionale. Generalul Guşă, încă şef al Marelui Stat Major al Armatei, l-a prevenit pe generalul Vlad că nu este în siguranţă şi i-a trimis o gardă comandată de un ofiţer, pentru care a garantat. Un schimb din gardă s-a instalat la intrarea în cabinet, iar în biroul vecin, de unde s-ar fi putut forţa pătrunderea prin deblocarea unei uşi duble, a fost stabilit locul de aşteptare al schimburilor următoare.

Într-un alt spaţiu-anexă al cabinetului, din care, de asemenea, se putea forţa intrarea şi care devenise loc de retragere a paraşutiştilor din garda ministrului Chiţac, mi-am mutat biroul şi o parte a secretaria­tului pe care le aveam la parterul  clădirii.

Fiecare direcţie avea bine stabilite sfe­rele de competenţă şi atribuţiile, iar scopurile şi obiectivele activităţii nu erau divergente.
Zonele de interferenţă şi complementa­ritate erau acoperite cu programe de coope­rare şi operaţiuni comune coordonate la nivelul conducerii departamentului. Concurenţa neloială nu-şi avea nici locul şi nu era nici posibilă. Sistemul de raportare a informaţiilor nu permitea ca cineva să se substituie altcuiva.

Au existat la un moment dat nişte orgolii şi ambiţii  de control şi supervizare, dar, după ce Doicaru şi Pacepa nu au mai fost la conducerea  aparatului extern, s-a instituit normalitatea la care mă refe­ream. Anterior, însă, "Serviciul Extern" al Securităţii solicita serviciilor interioare să le presteze un însemnat volum de acti­vităţi  premergătoare în vederea plani­ficării şi pregătirii unor operaţiuni ex­ter­ne, ceea  ce mai dădea naştere unor co­men­tarii.

Alteori, pentru acoperirea unei operaţiuni externe se ajungea în situaţia ca un ofiţer sau altul de la "intern" să fie pedepsit pentru neprevenirea rămânerii ilegale în străinătate a unei persoane care în realitate fusese trimisă cu misiuni de Servi­ciul Extern. Într-o vreme exista şi infracţiunea de "trădare prin refuzul înapoierii în ţară", dacă făptuitorul se deplasase în scopuri oficiale. Asemenea evenimente se lăsau cu urmări şi antrenau răspunderi din partea ofiţerilor" de obiectiv".

De asemenea, nu  întotdeauna puteau fi reprimate veleităţile elitiste ale contraspionului în faţa, de exemplu, a ofiţerului de la informaţii generale în mediul rural. Primul era obişnuit cu mediile frecventate de lumea interesantă şi foarte pestriţă a contraspionajului, cel de-al doilea cu primarul, şeful de post, popa, dascălul, moaşa, poştaşul, veterinarul, pădurarul, agentul fiscal şi cârciumarul.

Paradoxul situaţiei era însă acela că "ge­neralistul" obţinea constant rezultate cuantificabile, pe când contraspionul putea să-şi încheie cariera fără să fi văzut vreun spion... Dar asta nu însemna că nu şi-a făcut datoria.

Una era viziunea ofiţerului de contrainformaţii în sectoarele economice dintr-un combinat chimic "bombă cu hidrogen", în cazul unui sabotaj, act diversionist ori atac terorist şi alta a ofiţerului cu misiuni de apărare a cercetărilor ştiinţifice la Institutul de Cercetări Aerospaţiale, ca să  luăm tot un exemplu.

Dar aceste diferenţe prin care se caracterizau specializările nu puteau constitui motive de disensiuni între componentele  sistemului securităţii statului. Ofiţerii urmaseră aceleaşi şcoli de pregătire, se cunoşteau între ei şi erau uniţi de un pu­ternic spirit patriotic şi colegial. Dacă au fost excepţii, ele întăreau regula.

În orice serviciu de informaţii exista o structură, cea a "afacerilor interne",  care se autodefineşte prin excesul ei de zel şi care determină un fel de opoziţie tacită şi de solidaritate negativă. Fostul contraspion-şef al CIA, James Jesus Angleton, care a deschis seria recrutărilor la vârf în Cetatea Sfântului Scaun, a rămas personificarea excesului de zel şi a suspiciunii genera­lizate în materie de afaceri interne. Nu au existat nici la noi excepţii. Dar, repet, ele întăreau regula.

Competiţie există în orice activitate. În lumea informaţiilor secrete, competiţia se aseamănă  întrucâtva cu cea din politică, dar este mult mai aproape de cea din afa­ceri. Canalele de comunicare nu se închid niciodată şi nici nu se iau, în regulă gene­rală, decizii irevocabile...
Aurel Rogojan