Singur printre "fraţi şi surori"

Anul 1989 a fost din foarte multe puncte de vedere anul în care se putea simţi, tot mai  direct şi tot mai dur, izolarea crâncenă a regimului de la Bucureşti pe meridiane. De fapt, era vorba despre o dublă izolare. Pe de o parte, "spatele întors" atât  de către partidele frăţeşti din ţările socialiste sau din ţările  nealiniate, cât, mai ales, de către democraţiile occidentale.

Faima şi simpatia de care se bucurau cu doar un deceniu în urmă România şi preşedintele ei lăsau acum locul (în cel mai bun caz!) unui  cras dezinteres, pe care şi noi, cei ce lucram în presa vremii, îl resimţem dureros şi, de ce nu?, ca pe o nemeritată nedreptate care i se făcea unui popor şi aşa mult prea greu încercat. Pe de altă parte, era vorba despre o izolare impusă "din­lăuntru", adică de la cele mai înalte nivele ale pu­terii, de partid şi de stat. Abonamentele la presa străină - la care, cu câţiva ani în urmă eram îndemnaţi (în mod obligatoriu!) să ne referim atunci când era vorba să căutăm "dovezi ale imensului prestigiu internaţional de care se bucură România Socialistă şi Preşedintele său pe toate meridianele planetei" - se reduseseră până la un drastic "degree zero".

Nici măcar la Bu­letinele informative Agerpres nu aveam acces decât prin bu­năvoinţa conducerii gazetei. Chi­purile, la abonamentele din presa occidentală se renunţase, de bunăvoie (?!) sub pretextul di­minuării efortului valutar! În rea­litate, aşa după cum aveam să ne convingem pe parcurs, motivul real era tonul tot mai critic, mai tăios şi mai lipsit de menajamente, cu care presa (chiar că) "de pe toate meri­dianele lumii" trata regimul de la Bucureşti şi, în special, cuplul prezidenţial.

Mult mai stânjenitor, aceste adevăruri ni se înfăţişau atunci când, totuşi, reuşeam să prindem un "drum pe afară". De regulă, asemenea evadări nu depăşeau pe­rimetrul "ţărilor frăţeşti", deşi, şi în asemenea cazuri, era recomandată mare prudenţă în exprimarea comparaţiilor. Circula chiar un clişeu, pe jumătate serios pe jumătate ironie: "Desigur, tovarăşii au reale succese  şi realizări de prestigiu, dar dânşii se confruntă şi cu o serie de probleme complexe pe care suntem convinşi că le vor depăşi!"

Îmi amintesc , în această ordine de idei, de o deplasare pe care am efectuat-o în vara lui 1989 în Cehoslovacia. Sincer să fiu, atunci când colegii de la secţia "Sport" a ziarului, care, prin natura împrejurărilor,  aveau şansa de a prinde mult mai multe ieşiri, m-au avertizat să nu mă aştept la cine ştie ce cordialitate sau la turburătoare efuziuni. Păstrasem însă iluzia - păguboasă, recu­nosc azi! - că acel august 1968, când România şi Preşedintele său, condamna­seră în mod public şi curajos "invazia frăţească a trupelor Tratatului de la Varşovia" nu fusese dată prea uşor uitării.

Gravă eroare! În primul rând pentru că au­to­ri­tăţile de la Praga - inclusiv cele din presa de ti­ne­ret -  erau în funcţie tocmai datorită siste­mu­lui de putere instaurat în baza "ajutorului tru­pe­lor frăţeşti". În al doilea rând, pentru că gaz­dele nu aveau nici un interes să ne înlesnească în­tâl­niri şi contacte directe cu tineri obişnuiţi, adi­că neînregimentaţi politic. Vorba aceea: "Des­chi­dere, deschidere, dar nici chiar aşa?!"

De regulă, discuţiile cu gazdele cehoslovace - în primul rând cu cei de la redacţia gazetei Mlada Fronta, omolgul cehoslovac al Scînteii tineretului - se conformau butadei: "Dialogul este o suită de monologuri paralele". Mai mult, din chiar tonul folosit de gazdele noastre pe parcursul întâlnirilor se putea deduce, fără mare efort!, că există o barieră nevăzută, dar reală şi puternică între continentele noastre. Şi, din păcate, nu puţine erau prilejurile  de care se ajutau "fraţi cehoslovaci" să puncteze, pe cât de subtil-studiat pe atât de  direct!

De pildă, într-un magazin de cafea, însoţitorul nostru, altminteri un domn foarte drăguţ, săritor şi afabil, văzând cu cât jind cercetam rafturile şi cu câtă minuţie ne chibzuiam banii de diurnă, ne-a spus, chipurile, cu bucurie: "Ştiu că voi, în România, aţi fost privaţi o vreme, de asemenea delicii din import, dar, odată plătită datoria externă, sunt sigur că veţi avea la dispoziţe  mai multe sorturi de cafea decât noi, cehoslovacii. Mai ales, având în vedere excelentele relaţii de strânsă prietenie care există între ţara voastră, în special între preşedintele Ceauşescu, şi ţările în curs de dezvoltare, dintre care multe sunt mari pro­du­cătoare de cafea."

Şi, pentru a-mi pune ceva sare pe rană, acelaşi însoţitor al delegaţiei noastre de presă şi-a compus o mină misterioasă şi ne-a spus cu o voce  intenţionat scăzută şi cvasi-conspirativă:"Pe când noi, fiind sub supravegherea trupelor celor 5 state ale Tratatului de la Varşovia, a trebuit să ne descurcăm după cum ne-a dus capul".
A mai făcut o pauză şi a adăugat:"Pentru întreţinerea trupelor Tratatului, respectivele state membre varsă anual la bugetul nostru federal o anumită sumă. Ei bine, suma asta este folosită de guvernul Cehoslovaciei pentru a achiziţiona anumite produse de lux, cafea, ţigări străine, whisky şi alte de-astea, cu care îi mai facem pe con­ce­tă­ţenii noştri să uite de asemenea lucruri mai  puţin plăcute."
Iar asta nu a fost decât una dintre replicile, chipurile, subtile, în realitate, neiertătoare şi  tăioase, pe care ni le serveau "zariştii fraţi" din presa "frăţească".

La întoarcerea în ţară am povestit  asemenea isprăvi redactorului-şef Ioan Strugariu, un om de un deosebit simţ al realităţii. M-a ascultat şi mi-a răspuns sec:"Cred că nu îţi faci iluzia că, dacă treci lucrurile astea în nota-raport către Secţia de presă (a CC al PCR)o să faci gaură în cer". Drept pentru care mi-a explicat: "Cei care pricep lucrurile astea, deşi sunt tot mai mulţi, nu au putere de decizie politică. Iar cei care au această putere - ori nu vor, ori nu pot să pric­ea­pă toate astea!"