Speranţe pentru românii din Bucovina

În noiembrie 1989, înaintea Congresului al XIV-lea, Nicolae Ceau­şes­cu a ridicat într-o şedinţă a Comitetului Politic Executiv problema Ba­sa­rabiei şi Bucovinei de Nord. În contextul disensiunilor cu Mihail Gor­ba­ciov, liderul român dorea să fo­lo­sească Pactul Ribbentrop-Molotov pentru a face presiuni la adresa Moscovei.

Discuţiile din CPEx au fost numai de ordin politic, fără a se face referiri la statutul românilor din Uniunea Sovietică în 1989. Despre soarta acestora am discutat cu domnul Gheor­ghe Jernovei, şeful Catedrei de Filologie Română de la Universitatea din Cernăuţi, care acum 20 de ani era cadru universitar în aceeaşi ins­ti­tuţie. Domnia-sa îşi aminteşte că în 1989 tocmai avusese loc un re­cen­sământ al populaţiei. În regiunea Cernăuţi, care cuprindea şi nordul Bu­covinei, au fost înregistraţi 100.000 de români şi 85.000 de mol­doveni. Statisticile sovietice pentru Ucraina aveau rubrici separate pentru cele două "etnii". Români erau consideraţi locuitorii de etnie ro­mână din nordul Bucovinei ist­o­rice şi din nordul Maramureşului is­toric (Transcarpatia), iar moldovenii erau socotiţi etnicii români din fostul judeţ Hotin, repartizat Ucrainei după 1940. Această diferenţiere nu se făcea numai pe formularele de re­cen­sământ, existând şi pe pa­şa­poartele sovietice, care aveau o ru­brică privind naţionalitatea.

În 1989, românii din regiunea Cernăuţi nu aveau voie să se organizeze politic sau să înfiinţeze asociaţii culturale pe criterii etnice. Be­neficiau însă de o serie de drepturi prin care îşi menţineau limba şi tradiţiile. Spre exemplu, în regiune funcţionau 90 de şcoli cu predare în limba "moldovenească" (cu caractere chirilice), unde elevilor li se predau toate obiectele de studiu în graiul matern. Manualele erau editate la Cernăuţi, unde funcţiona o fi­lială a Editurii Didactice de la Kiev. Problemele de limbă erau soluţio­nate împreună cu lingviştii de la Chişinău, care aveau o colaborare strânsă cu Catedra de Română a Universităţii din Cernăuţi.

În afara şcolii, identitatea ro­mâ­nească era dificil de promovat. Re­gim­ul a interzis înfiinţarea oricărei asociaţii culturale sau civice. Spre deosebire de alte naţionalităţi din URSS, românii din regiunea Cer­năuţi nu au "mişcat" pe fondul re­for­melor gorbacioviste. Poate le era încă vie în minte represiunea din vre­mea lui Stalin. Au fost discuţii între in­telectuali să se înfiinţeze une­le organizaţii culturale, dar nu­mai în cadru restrâns, uitându-se cu atenţie cine era în stânga şi în dreapta.

În ceea ce priveşte presa, exista o singură publicaţie în limba ro­mână - Zorile Bucovinei. Ziarul avea apariţie cotidiană, fiind "or­gan" al consiliului regional. Ştirile priveau în general situaţia din Uniu­nea Sovietică, problemele re­giunii, însă era loc şi pentru in­for­maţii cu aspect cultural. Prin edi­tarea unor suplimente s-a reuşit pu­blicarea operelor în limba ro­mână a unor scriitori bucovineni, s-au tipărit articole despre tra­diţiile şi cultura română. Redacto­rii Zorilor Bucovinei erau în gene­ral absolvenţi ai Facultăţii de Filologie Română a Universităţii din Cer­năuţi.

Primele încercări de organizare culturală a minorităţii româneşti din Bucovina au avut loc la finele anului 1989, pe fondul mişcării naţionale a ucrainenilor.

În Universitatea din Cernăuţi, aceştia au demarat un proces de "eliminare" a influenţelor ruseşti din limba şi cultura ucraineană. In­te­lectualii români au fost încurajaţi să înceapă aceleaşi demersuri, în spe­ranţa unei solidarităţi împotriva rusificării naţionalităţilor din URSS.

Gheorghe Jernovei îşi aduce aminte că ucrainenii nu vedeau un pericol în românii din regiunea Cernăuţi, zona fiind dintotdeuna un spaţiu de co­­municare interetnică. Acolo tră­iau cinci naţionalităţi - români, ucrai­­neni, ruşi, evrei şi polonezi -, fiind o dovadă de respect pentru ce­lălalt să-i înveţi şi să i te adresezi în limba natală.