Ţărăniştii făceau politică la aniversări, parastase şi înmormântări

În 1989, cotidianul fruntaşilor ţărănişti cuprindea filaje, interceptări telefonice, convocări la Securitate, percheziţii domiciliare. După un sfert de veac de la eliberarea din închisori, liderilor partidelor istorice şi foştilor legionari li se supraveghea fiecare mişcare.

Printre numele cel mai des întâlnite în notele Securităţii erau Corneliu Coposu, fostul secretar personal al lui Iuliu Maniu (preşedintele PNŢ), şi Ion Diaconescu, deţinut cu 15 ani de temniţă grea, la Jilava, Aiud, minele de plumb din zona Baia Mare.

ÎNTÂLNIRI ÎN CLANDESTINITATE
În 1964, câteva decrete succesive "lichidaseră" problema deţinuţilor politici în România. Pentru ei însă, calvarul nu s-a încheiat atunci. Unii s-au bucurat de libertatea revenirii acasă şi convieţuirii cu familia, abia după ce au trecut şi prin Câmpia Bărăganului în "domiciliu obli­gatoriu" (d.o.). În comuna Rubla (în apropierea Brăilei), printre d.o.-işti s-au regăsit şi ţărăniştii Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu, după ce în trecut se cunoscuseră fugitiv în detenţie.

După  eli­berarea definitivă, au păstrat legătura, întâlnindu-se clandestin şi cu alţi fruntaşi ai fostului PNŢ. În 1974, Securitatea a descoperit una din întruniri, declanşând o anchetă ce a durat doi ani. Numai în acea perioadă, după propriile mărtu­risiri, Corneliu Coposu a fost convocat de 60 de ori la Direcţia Securităţii Statului (DSS).

Pentru a înşela vigilenţa "organelor" de stat, în anii '80, cei urmăriţi foloseau alte metode, întâlnindu-se la parastase, înmormântări şi aniversări. În secret, ţărăniştii au înregistrat şi un succes politic, prin afilierea la Internaţionala Creştin-Democrată. "Şansa a făcut ca în februarie 1987, Jean Marie Daillet, vicepreşedinte al IDC (Internaţionala Democrat-Creştină) să vină într-o vizită în România, îşi aminteşte Ion Diaconescu. Prietenii noştri din exil care cunoşteau orientarea noastră i-au dat adresa lui Coposu, rugându-l să-i facă o vizită. Cu acea ocazie, PNŢ a aderat în clandestinitate la Internaţionala Democrat-Creştină şi de atunci suntem integraţi la acest curent mondial ale cărei obiective corespund întru totul li­niei politice a partidului nostru. Desigur, această ade­ziune nu a putut fi dată publicităţii decât după legalizarea partidului în 1990." Fuga în străinătate a vreunui fost membru al PNŢ declanşa însă în orice moment valuri de anchete şi arestări.
AJUTOR DIN EXIL
Un eveniment care a tulburat comunitatea de suflet a naţional-ţărăniştilor au fost anchetele şi arestările ce începuseră în 1988.
La începutul lui '89, nimeni nu ştia dacă şi cum s-au sfârşit... Ion Diaconescu a aflat prima dată de la Securitate ce se întâmplase. "Unul dintre cei doi băieţi ai lui Raţiu era căsătorit cu fata dirijorului George Georgescu şi locuiau la Paris împreună cu Tutu Georgescu, văduva dirijorului, va scrie el mai târziu.

Tutu Georgescu făcea frecvent călătorii în ţară, motiv pentru care era privită cu unele suspiciuni în cercul exilului românesc. Cu ocazia uneia dintre aceste vizite, ea şi-a vândut casa de la Bucureşti şi, în conformitate cu înţelegerea făcută cu Raţiu, a lăsat banii obţinuţi unor persoane indicate de el, urmând ca în contul acestor lei să-i dea el, la Paris, valută. Era vorba de o sumă mare pe atunci,  în jur de un milion de lei."

Zvonurile despre bani şi arestările făcute în căutarea "reţelei" menţineau panica printre ţărănişti. "Persoanele care au primit banii, în afară de Puiu, erau necunoscute de noi, povesteşte Ion Diaconescu. Cea mai mare sumă o primea un oarecare Ferdinand de la Cluj cu obligaţia de a ajuta din ei familia şi prietenii lui Raţiu de la Turda. Ceilalţi primitori de la Bucureşti urmau să ajute cu pachete de medicamente şi alimente o serie de prieteni din PNŢ, printre care Coposu, Diaconescu, Puiu, Bani Ghica, dr. Jovin, Constantinescu Klaps, Stelică Popa şi alţii. Se zice că lista fusese făcută de Klaps şi aprobată de Coposu. Dar cum la noi se află totul, şi această acţiune a ajuns la cunoştinţa Securităţii, banii au fost confiscaţi în totalitate, iar cei care îi primiseră - arestaţi, printre aceştia fiind Puiu, Ferdinand de la Cluj, Roşu şi Geo Dănescu din Bucureşti, precum şi o femeie."

"CĂLIN", FILE DE... DOSAR
În fişele informative ale Securităţii, Corneliu Coposu era denumit cu indicativul "Călin" (uneori şi "Cornel"). O întreagă viaţă este cuprinsă între paginile dosarelor de la Securitate, cu obiceiuri, întâlniri, vizite, hobby-uri şi... păcate. Nimic nu scăpa vigilenţilor urmăritori. Aflăm astfel că liderul ţărănist mergea la teatru, juca şah la sala de sport a Asociaţiei Sportive "Fulgerul", era un fumător înrăit şi citea revista Luceafărul. Uneori călătorea şi fără bilet cu autobuzul 35. În timp, devenise un specialist al contrafilajelor, punându-i la grea încercare pe agenţi. Îi păcălea adeseori schimbând mijloacele de tran­sport în comun, urcând ultimul în autobuze şi tramvaie. Îşi studia cu atenţie vecinii din trafic, preferând de multe ori să călătorească cu taxiul.

Când părăsea arealul Securităţii Municipiului Bucureşti (SMB), era preluat de organele locale. De pildă, a fost monitorizat cu atenţie la Baia Sprie şi Baia Mare, unde a locuit temporar în cursul anului 1988. Corespondenţa şi convorbirile telefonice nu mai prezentau nici ele taine pentru Securitate. Contactele lui Coposu cu istorici precum Florin Constantiniu, Denis Deletant şi Gheorghe Buzatu sunt, de asemenea, menţionate cu acribie în dosarele de urmărire informativă. Acasă, în absenţa sa, de multe ori se operau percheziţii. "Mi s-au ridicat, cu ocazia percheziţiilor, un număr de hârţoage, spunea Corneliu Coposu într-un interviu acordat lui Vartan Arachelian; cred că mi s-a confiscat un sfert de vagon de hârtii. Sunt convins că acestea nu sunt distruse, fiindcă am avut proba evidentă a existenţei acestui material." Multe alte însemnări se vor fi pierdut însă pentru totdeauna.
NEA NECULAE, INFORMATORUL DE PESTE GARD
Ion Diaconescu şi-a citit din scoarţă în scoarţă dosarele de urmărire informativă. Şi n-a fost uşor, de vreme ce fusese în atenţia Securităţii timp de 25 de ani. "Erau mai multe, vreo patru dosare", ne-a mărturisit fruntaşul ţărănist, supravieţuitor al zărcii Aiudului. "Erau dosare diferite: de urmărire, de inculpat, iar în ultima fază, când erai în anchetă, cu procuror etc., aveai dosar penal. Unele puteau fi închise şi se terminau cu concluzia: «Nu prezintă pericol pentru siguranţa statului». Dar următoarea săptămână se deschidea altul. Şi tot aşa... Din dosarele mele rezultă asta de cel puţin şapte-opt ori. Eu unul am fost dintre cei activi. Am şi făcut multă puşcărie."

Din hârtii, Ion Diaconescu a aflat şi cine îl turna. "Informatorii aveau nume fictive, dar îi puteam identifica. De exemplu, la ţară la mine, peste gard, aveam un vecin, unul bătrân, nea Neculae Lenciu. De câte ori veneam de la Bucureşti, îi duceam şi lui o pâine. Mă întreba uneori: «Ce spui, domnule, de bandiţii ăştia? Băi, nea Nelule, trebuie să scăpăm de ăştia». Era prietenos cu mine. La dosar în schimb, am găsit nişte note, în care scria aşa: «Eu sunt vecin cu Diaconescu. El zice că e rudă cu Mihalache şi că regimul comunist este duşmanul nostru». În fine, peria autorităţile. El îmi spusese odată: «Domnule, vin securiştii pe la mine şi mă întreabă de dumneavoastră, despre ce faceţi pe aici. Dar le spun şi eu nişte prostii şi mă lasă în pace». Era simplu să îmi dau seama că era Lenciu, că aveam un singur vecin la ţară! Când am citit dosarul, nea Ne­culae murise deja. Oricum, ce-aş fi putut să-i zic?!..."

"ASCULTAŢI RADIO EUROPA LIBERĂ, DAR NU PROPAGAŢI"
În dosare se regăsesc de multe ori "infracţiuni" referitoare la ascultarea postului de Radio Europa Liberă. În legătură cu acest caz, Ion Diaconescu îşi aminteşte însă şi situaţii neobişnuite, când Securitatea a aprobat tacit ascultarea posturilor in­terzise. "Mi-aduc aminte că se schimbase şeful SMB. Un colonel, un fel de «aghiotant» al meu care mă urmărea tot timpul, m-a convocat la sediu. El mă chema de fiecare dată. La un moment dat mi-a spus: «Noul nostru şef vrea să vă cunoască». Şi m-a dus în blocul de lângă Prefectura Poliţiei, pe Beldiman, pe lângă Cercul Militar. Într-un birou am găsit un tip tânăr, foarte elegant. Am avut atunci o discuţie mai liberă. A venit vorba şi despre Radio Europa Liberă. El a zis: «Poţi asculta, dar să nu propagi mai departe minciunile lor».

O situaţie asemănătoare s-a petrecut la Boţeşti (jud. Argeş, n.r.), în satul meu natal. Eram cu nevas­tă-mea pe terasă, în faţa casei. Jucam table şi aveam aparatul de radio deschis pe postul Europa Liberă. Pe şosea, la o distanţă de vreo 20-30 de metri, trecea un securist însoţit de un civil. I-am văzut că s-au oprit şi am închis radioul. Am văzut apoi că s-au dus mai departe. Am dat din nou drumul aparatului. Unul dintre ei a venit pe şest, furişându-se în tufe. Imediat a apărut un soldat, care mi-a zis: «Diaconescu, vii la post». Acolo era civilul, mai mare decât toţi în grad, pentru că ceilalţi stăteau în picioare în faţa lui. M-a întrebat: «Ce făceaţi acolo?». Jucam table, am răspuns. «Nu, lasă asta, ce ascultaţi?» Eu sunt amator de muzică. Mi-a zis şi el ce auzisem deja la Bucureşti: «Aveţi voie să ascultaţi, dar nu aveţi voie să colportaţi informaţiile, căci în cazul ăsta intraţi în anchetă.»"