Timişoara, Mon Amour

În timp ce mă aflam într-o cafenea - aşezat pe nişte canapele mari, albe şi confortabile, savurând un espresso făcut ca la carte - am simţit că aş fi putut foarte bine să aţipesc acolo, în deplină siguranţă, fără să mă deranjeze nimeni. Vremea rece şi umedă de afară invita la moţăială. Înăuntru era cald, mirosea frumos şi se auzea în surdină o muzică excelentă. Prin vitrinele mari priveam frumoasa Piaţă a Victoriei şi catedrala. Şi mi-a venit în minte formula: "Timişoara - THE LOUNGE CITY".

Una dintre marile calităţi ale acestui oraş este că locuitorii lui au înţeles că poţi fi liber şi fără stres, isterie, scandal, meschinărie şi kitsch. Că libertatea reală poate include lipsa de prejudecăţi şi fără excese stridente şi contradicţii violente. Şi mi-am spus că probabil Piaţa Victoriei din Timişoara este poate singura piaţă din România care-şi merită cu adevărat acest nume, pentru că aici s-a câştigat cu adevărat în ultimii 20 de ani o libertate normală şi o mentalitate europeană. În oraş există nişte postere mari prin care eşti avertizat că timişorenii îşi iubesc oraşul, nu-l murdăresc şi nu rup florile. Da, este un oraş foarte curat, plin de verdeaţă, cu multe parcuri mici, amenajate excelent.

Desigur, nu este oraşul perfect, dar simţi că te afli într-o comunitate angajată pe drumul cel bun. Timişoara respiră o atmosferă creativă, culturală şi este un spaţiu în care se întâmplă tot timpul lucruri valoroase. Muzeul de artă, aflat în Palatul Baroc din Piaţa Unirii, este minunat - a fost excelent renovat şi readus la viaţă. De aceea, când am văzut câte un anunţ cu un apartament de închiriat sau de vânzare, m-am gândit imediat cum ar fi să-mi mut viaţa aici, în acest oraş pur şi simplu odihnitor.

Localurile nu sunt niciodată arhipline şi nimeni nu-ţi aruncă priviri cercetător-arogante când intri. Chelnerii sunt extrem de eficienţi şi civilizaţi. Nu m-a izbit nici o clipă acel aer greţos "de fiţe" din Bucureşti. Nu am văzut câini vagabonzi, dar nici limuzine de lux.

Aici totul pare calm, detaşat, simplu şi de bun-gust. Ritmul este mai lent, dar asta pentru că oamenii îşi iau timp să gândească mai aşezat, deci mai eficient. Şi mai ales, înţelegi că aici oamenii nu au uitat ce înseamnă să ai BUNĂVOINŢĂ. Nu auzi tâmpenii pălăvrăgite cu voce tare peste tot. Nu vezi priviri încruntate sau feţe acre. Nu este înghesuială, nu sunt cozi, cerşetori şi "spălători de parbrize". Străzile înguste - pe care sunt parcate corect maşini pe ambele părţi - flancate de splendide clădiri vechi, mi-au adus aminte de Paris.

Iar tinerii oferă un spectacol seducător - pur şi simplu îi vezi că se simt liberi, relaxaţi, într-un mod firesc, neostentativ. Asta pentru că aici s-a construit o altă mentalitate. Şi mi-am dorit iar ca acea formulă celebră "azi la Timişoara, mâine-n toată ţara" să poată deveni încă o dată realitate, ca în decembrie 1989.

În tot acest decor european te simţi în altă Românie, de dorit şi foarte posibilă. Singura discrepanţă iritantă erau posterele cu candidaţii la alegerile prezidenţiale. Involuntar, mi-a scăpat un gând: "CE NAIBA CAUTĂ ĂŞTIA AICI?!?".
Da, România din Timişoara de azi ar merita cu totul alţi candidaţi şi mai ales un preşedinte pe măsură.