Ultima frontieră

Fetelor, nu vă mai chinuiţi cu silicoanele. Băieţi, nu vă mai umflaţi bicepşii. Spectacolul s-a mutat în altă parte. În cimitir! Acolo se înghesuie oamenii să vadă ce-a mai rămas din sau ce s-a ales de, acolo vin televiziunile, pe acolo se perindă şi elicopterul, de fapt moartea poate fi văzută mai bine din elicopter.

"De ce aţi venit aici?", întreabă reporterul un nene. "Am trecut pe la Bellu şi apoi am venit şi pe aici, prin Ghencea, ca să văd ce se întâmplă." Desigur, domnul nu a trecut pe la Cimitirul Bellu ca să admire frumoasa sculptură din marmură care o înfăţişează pe "Domnişoara cu umbrela". Iar la Ghencea nu a venit mânat de vreo patimă bruscă pentru rostopască. Şi nici nu poate fi bănuit că se află în cursul unei documentări asidue pentru întocmirea unei istorii a cimitirelor (foarte interesantă de altfel). Nu. Domnul caută senzaţionalul. Iar senzaţio­na­lul, în ultima vreme, îşi roteşte din plin şoldurile prin cimitire, răspunde la întrebări care stârnesc râsul invo­luntar, se topeşte de plăcere prin preajma lumânărilor aşezate lângă cruci. Bliţurile şi elicele îşi introduc curiozitatea în liniştea oamenilor care se reculeg sâmbăta sau duminica (de fapt, oricând vor) la mormin­tele celor dragi. El, cimitirul, a deve­nit ultima frontieră a noutăţilor, un morbid "must-have" al prezentului. Mergând odată Părintele Cleopa în cimitirul mănăstirii cu câţiva ucenici, le-a spus aceste cuvinte: "Părinţilor, cimitirul este facultatea facultăţilor şi şcoala şcolilor"...