Vămuire la Şcoala de Miliţie din Vama

Drumul străluceşte în soarele rece al amiezii. Rulez spre civilizaţie, după patru zile de munte. Am lăsat în urmă Suhardul: omături scânteietoare, urme şi urlet de lupi ale căror nunţi încep acum, sfinţenia singurătăţilor din care gerul a alungat omul. Port haine "de teren", uzate, sunt nebărbierit, ţepos şi îmi închipui că am aerul ostenit al unui trapper, mulţumit de prada trudită. Care pradă, e drept, nu se prea vede: câteva zeci de imagini stau rânduite în aparatul fotografic ce doarme alături, pe bancheta maşinii.

La răsărit de Mestecăniş satele se înşiră înţepenite de frig, parcă nelocuite, pe fir de râuri cu nume vestite, strânse în poduri de gheaţă: Valea Putnei, Moldova. În Vama ştiu o brutărie minunată. De fiecare dată când trec pe acolo, nu rezist ispitei şi cumpăr două pâini cu coajă crocantă, proaspete. Bun creştin, managerul a personalizat ambalajele, asigurând consumatorul că "«Pâinea noastră, cea de toate zilele» este de astăzi", fapt adevărat.

Respect aşadar ritualul şi pâinile se lăfăie lângă aparat. Conduc reglementar, nu trec de 50 pe oră, sunt totuşi în localitate. Circulaţia e moderată, mai mult camionete, remorci cu buşteni, în general, oameni cu treabă. În ciuda gerului însă, de departe, asemenea unor lămâi conştiincioase, două siluete recognoscibile se agită în şosea. Niciodată nu mi-a displăcut prezenţa Poliţiei într-un spaţiu public.

Chiar şi în cele mai paşnice situaţii, o prezenţă autoritară şi discretă îmi pare semn de civilizaţie şi siguranţă cetăţenească. Dau să depăşesc automobilul cu însemnele instituţiei, când, abia de la câţiva metri, unul dintre oamenii legii îmi face semn să opresc. Mă supun, o fi un control de rutină al actelor ori, cum s-a mai întâmplat, un filtru menit prinderii vreunui braconier, totul e posibil.

Şi, trebuie să recunosc: figura mea de acum, neîngrijită, de-a dreptul codreană, poate trezi serioase suspiciuni unui funcţionar vigilent. Lângă portieră şi-a făcut însă apariţia o făptură suavă, gătită în uniformă: "Sunt eleva-poliţist X. Vă rog să prezentaţi actele la control". A recitat dintr-o răsuflare formula magică şi, fără să îmi comunice motivul opririi, a înhăţat hârtiile, retrăgându-se în Loganul cu girofar.

Aştept. Ca să nu stau degeaba, îmi reglez oglinzile retrovizorii spre a vedea scena dindărăt. Constat că am făcut bine şi de îndată îmi dau seama de contravenţia pe care tocmai am comis-o, graţie celorlalţi participanţi la trafic, opriţi şi ei: toţi circulă cu farurile stinse, fapt pedepsit de noua lege. Doar asta poate fi, îmi spun. Nu am aprins "faza", după staţionarea la brutărie. Asta este: "pâinea noastră" îmi va fi mai scumpă "astăzi".

Supraveghez "frontul" şi aştept. Cel care pare să fie şeful, un individ agitat, cu caschetă uriaşă, aleargă de la o maşină la alta. Au loc dialoguri persuasive cu portiera deschisă, oamenii par să cadă la învoială mereu, actele nu sunt reţinute. Pleacă unii după alţii, în vreme ce şoseaua aduce noi portofele la negocieri. Văd totul şi înţeleg totul... Mie însă mi se va întocmi proces-verbal, voi fi sancţionat pesemne, spre pilda elevei. Dintr-o dată mă simt util: îmi servesc patria. Prin puterea exemplului şi prin amendă. O uşoară mândrie mă încearcă, nu mare, doar cât se cuvine.




Mulţumit de rezultate şi obosit de alergătură, şeful a intrat în maşină pe locul şoferului, gata de noi isprăvi dacă la orizont se va ivi un automobil răutăcios. În sfârşit, colegul de lângă el se ridică şi vine spre mine. Cobor geamul, dar sunt invitat afară spre a semna procesul-verbal.

"Domnule, dar stau aici de o jumătate de ceas, fără să mi se fi spus motivul opririi mele. Nu credeţi că aţi procedat ilegal? Şi apoi, proces-verbal? Pentru ce?", întreb, animat de curiozitate. "Dar fata nu v-a spus nimic?" "Nu. Doar mi-a cerut actele şi a şters-o cu ele. Şi, de atunci, aştept." "Ei... De ce aţi circulat cu farurile stinse?", vine întrebarea, confirmându-mi bănuiala.

"Aşa e. Am uitat să le aprind... Oprisem la brutărie...", zic resemnat, în vreme ce poliţistul scrie silabisind: "Am ui-tat să a-prind fa-ru-ri-le". Apoi adaugă: "Semnaţi aici", eu semnez, iau hârtia, legea e lege, iar greşeala mea e clară. Dar şi a sa, drept care, intrând în "rol", continuu: "Aţi procedat ilegal. Nu mi-aţi comunicat iniţial motivul opririi, nu v-aţi prezentat, nici nu v-aţi scris numele la rubrica «agent constatator».

Spuneţi-mi numele dumneavoastră şi al colegului de echipaj". Omul tace şi dă să plece. Cu gest hotărât, scot aparatul fotografic: mare, negru, ameninţător. Vederea sculei are efect instantaneu: omul legii se refugiază pe după maşină, ridică reverul la ureche, apoi, cu chipiul în dreapta, îşi acoperă obrazul dinspre mine. Mă deplasez şi eu, potrivind imaginea, dar omul e sprinten, se răsuceşte mereu, în vreme ce dinspre maşina cu girofar mi se ordonă cu glas de tunet: "Ascultă, bă! Tu să îmi fotografiezi mie curu'!".

Mă conformez ordinului întorcându-mă spre voce. Declanşez de două ori, imaginile zăbovesc o clipă pe ecranul aparatului. Constat că aş fi preferat organul gol, fără "caşchetă", dar e bine şi aşa. Căutătura lui spune multe: în nici un caz genul care "nu bea, nu înjură, nu bate" (foto). Nu pot crede însă că omul în uniformă a rostit imprecaţia... Şi totuşi, uliţa e goală, la ferestre nu sunt curioşi, doar un corb trece alene peste sat.

Numai el poate fi vinovatul, ştiută fiind capacitatea corvidelor de a imita vocea umană. Animalul m-a ofensat, cu siguranţă. O clipă mă gândesc să iau miliţienii drept martori împotriva dobitocului, dar îmi dau seama că "corb la corb nu-şi scoate ochii" şi renunţ.

România, 3 februarie 2010... Cu un tutore ca şeful de post Dumitru Lămăşanu, eleva-poliţist poate fi mulţumită şi cu viitorul asigurat. Ca miliţian. La vama din Vama.