“Ca să nu mai dea, făceam pe mortu’”

ceilalţi trei sunt făcuţi cu bărbatul care, de mai bine de 12 ani, n-a slăbit-o cu bătaia. Doar patru ani i-a fost bine cu el. Apoi au venit "momentele terifiante", după cum povesteşte femeia. Un accident în care bărbatul a lovit mortal un om l-a adus pe acesta în închisoare. Trei ani femeia l-a aşteptat, şi-a crescut copiii, i-a învăţat să-şi iubească tatăl şi să-i fie alături.

"M-A BĂGAT CU CAPUL ÎN VOMĂ ŞI M-A PUS SĂ O MĂNÂNC!"
"Când s-a întors, era cu totul schimbat. Începuse să vorbească precum puşcăriaşii, mă înjura, nu şi-a mai căutat nimic de lucru. Cum trecea pe lângă mine, cum îmi dădea o palmă. Pe cei doi băieţi îi ţinea numai în pumni, avea o ură pentru ei, pe care nu ezita să o arate de fiecare dată când era în preajma noastră. Cu fetele se purta mai frumos, în sensul că nu le bătea", spune femeia cu vocea gâtuită de lacrimi. Şi-a dorit dintotdeauna să le ofere copiilor lor un trai decent.

Nu a pregetat când a fost vorba să lucreze de dimineaţa până seara. Cât era ziua de lungă, o vedeai şmotruind pe culoarele unei bănci, dar şi în casele a câtorva oameni mai înstăriţi. Aşa a reuşit ca, după nenumăratele bătăi încasate de la bărbatul cu care trăia în concubinaj, să-şi închirieze o cameră împreună cu copiii. "Nu mai puteam să rabd. M-a bătut atât de rău într-o seară, că m-a umplut de sânge. Am vomitat de rău ce îmi era, iar el m-a băgat cu capul în vomă şi m-a pus să o mănânc.

Toată noaptea am plâns pe înfundate, pentru că, dacă mă auzea, iar mă lua în pumni şi în picioare, şi îi bătea şi pe băieţi, că zicea că ei sunt de partea mea. Am încercat să mă abţin."

LOVITURI CA FULGERELE
"A doua zi am plecat la Poliţie. Am făcut plângere şi am depus-o la secţie. Poliţiştii l-au chemat, i-au pus în vedere că nu mai are voie să se atingă de mine, că altfel va ajunge la puşcărie din nou. «De ce o baţi?», l-au întrebat cei de la Poliţie. «Nici eu nu ştiu», a răspuns el." În ziua aceea, femeia a plecat la lucru, liniştită şi încrezătoare în promisiunea bărbatului că nu se mai atinge de ea şi de copii. N-a apucat nici să intre în curtea instituţiei unde lucra, că soţul ei a prins-o de braţ şi a început să-i dea cu pumnii în spate, în zona rinichilor.

"O săptămână întreagă nu am mai putut nici mătura să o ţin în mână. M-a bătut până n-a mai putut. Nu a contat că putea să vină cineva care să-l vadă. Mă ţinea de braţ şi se făcea că îmi vorbeşte. Loviturile lui durau fracţiuni de secundă. Erau rapide şi extrem de dureroase. 10 minute. Şi m-a lăsat lată."

De multe ori a încercat să fugă de acasă. Îşi lua de mână copiii, se urca în vreun autobuz şi mergea către nicăieri, cât să-şi limpezească mintea, să se liniştească puţin şi să se gândească la vreo soluţie: unde ar putea să doarmă în acea noapte, cum ar putea să facă rost de mâncare pentru cei mici? De fiecare dată bătea la aceeaşi poartă: a familiei bărbatului ei.

"Eu sunt orfană. Am fost crescută la casa de copii. Nu am pe nimeni. Nu am la cine să apelez. Maică-sa se făcea că mă mângâie pe mână şi-mi zicea mereu că nu am ce face, că trebuie să stau cu el, că asta e soarta noastră, a femeilor. Ştia că, dacă eu îl părăsesc, nu mai găsea el altă proastă cu care să stea. Deşi am fost a nimănui, eu am fost la liceul de mate-fizică din Ploieşti, am învăţat bine. Mi-aş fi dorit să urmez o facultate. Poate din cauza asta speram ca măcar copiii mei să apuce pe un drum bun.

Ei sunt marcaţi însă de loviturile grele pe care le-am luat de-a lungul timpului." Lucia a fugit definitiv de acasă, după o bătaie zdravănă, luată pentru că bărbatul ei nu găsea un cuţit. "Fata a găsit cuţitul şi i l-a adus. L-a luat, după care s-a întors din bucătărie cu o coadă de mătură. Atunci m-a desfigurat în bătaie. Nu mai puteam să vorbesc, nici măcar să mă ridic de jos. A doua zi am plecat de acasă. În prezenţa lui nu puteai să faci nici un pas. Ca să-ţi păzeşti pielea, cel mai bine era să stai culcată la pământ, să nu mai scoţi un sunet.

Să faci pe mortul până el adormea. I-am spus băiatului mai mare să mi-i aducă la serviciu pe fraţii lui şi împreună am plecat la Centrul Sfântul Andrei. Am stat acolo doar o lună, pentru că mi-au zis că am copiii mărişori şi trebuie să merg în altă parte. Cu ajutorul lor am ajuns la Fundaţia ADRA. Nu ştiu ce voi face după ce va trebui să plec de aici. Nu vreau să inspir milă. Tot ce îmi doresc este să pot munci şi să pot avea grijă de copiii mei. Copiii mei sunt curaţi, manieraţi, învaţă bine la şcoală, sunt crescuţi cu chin şi nu merită să fie oropsiţi."