Dreptatea femeilor bătute umblă cu capul spart

Dacă un străin te-ar lovi pe stradă, ar fi pedepsit de autorităţi. Pentru opinia publică, cea împătimită după ştirile de la ora 5:00, tu ai căpăta statutul "privilegiat" de victimă. Dacă eşti însă lovită de soţul, de concubinul sau de prietenul tău, între cei patru pereţi ai casei, nimeni nu intervine pentru tine. Şi nimeni nu te compătimeşte. Legea tolerează violenţa în familie, iar autorităţile sunt complice cu bătăuşul.

Familia, cea protejată de Constituţie şi de legi care de care mai speciale, devine astfel, cu adevărat, "celula de bază a societăţii". O celulă în care foarte multe femei din România îşi ispăşesc condamnarea pe viaţă, pentru infracţiunea de a se fi îndrăgostit de un om ce-a devenit, în timp, violent.

Pe foaia de hârtie, violenţa în familie, sub toate formele sale, e considerată o infracţiune. În realitate, e doar un (alt) mod de viaţă, tolerat de societate, perpetuat şi încurajat de lacunele din legislaţie şi de lipsa de reacţie a autorităţilor.

LEGE EGALĂ CU ZERO
Conform legii 217/2003, "violenţa în familie reprezintă orice acţiune fizică sau verbală săvârşită cu intenţie de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material. Constituie, de asemenea, violenţă în familie împiedicarea femeii de a-şi exercita drepturile şi libertăţile fundamentale" (art. 2). "Prin membru de familie se înţelege: a) soţul; b) ruda apropiată, astfel cum este definită la art. 149 din Codul penal" (art. 3), însă, conform art. 4, "de efectele prezentei legi beneficiază şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copil, dovedite pe baza anchetei sociale".

Astfel, legea încadrează în conceptul de violenţă în familie şi agresiunile săvârşite între membrii cuplurilor care nu şi-au oficializat relaţia.

La definirea infracţiunilor, actualul Cod Penal nu ţine seama de relaţie dintre victimă şi făptuitor, cu excepţia articolelor 175, 180, 181, 183, 197, 202 şi 210 care incriminează omorul calificat, lovirea, vătămarea, lovirile cauzatoare de moarte, violul, coruperea sexuală şi furtul între soţi şi prevăd sancţiuni mai aspre. Majorarea pedepsei se aplică însă numai în situaţia în care victima este "soţ/soţie", "rudă apropiată", "membru de familie". Art. 149 şi art. 149, ind. (1) precizează că "rude apropiate sunt ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude" şi că "prin membru de familie se înţelege soţul sau rudă apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul".

Cu alte cuvinte, violenţa în familie e sancţionată ca atare prin Codul Penal doar dacă victima e căsătorită legal cu făptuitorul. În celelalte situaţii (concubinaj, divorţ, etc...), justiţia are o altă unitate de măsură, iar art. 4 din legea 217/2003 devine inaplicabil şi inutil.

Teoretic, în sprijinul victimelor vin măsurile de siguranţă prevăzute de Codul Penal. Conform art. 113 şi 114, instanţa poate dispune obligarea la tratament medical (dacă făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate) sau internarea medicală (când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate). Codul de Procredură Penală, la art. 162, prevede însă că numai procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate sesiza instanţa...

Legea 217/2003 e din nou "paralelă" cu cele două Coduri, prin "Măsurile de protejare a victimelor violenţei în familie", prevăzute la art. 26, alin. (1), care susţin că instanţa poate dispune "una dintre măsurile prevăzute la art. 113 şi 114 din Codul Penal, precum şi măsura interzicerii de a reveni în locuinţa familiei" (...) "la cererea victimei sau din oficiu".

NU EXISTĂ ORDIN DE RESTRICŢIE
Tot Legea 217/2003 vorbeşte despre "măsura interzicerii de a reveni în locuinţa familiei" ce ar putea fi dispusă de instanţă "în cursul urmăririi penale sau al judecăţii (...), la cererea victimei sau din oficiu". Numai că în România nu există (şi nici nu va exista, în viitorul apropiat), precum în legislaţia europenă, un ordin de restricţie care să protejeze în mod real victimele violenţei în familie. Pe foaia de hârtie, am făcut tot ce ne-a cerut Uniunea Europeană, în planul de pre-aderare. Numai că, din prostie sau din superficialitate, am creat legi fără efect.

Avem un simulacru de ordin de restricţie, la art.118, ind. (1) din Codul Penal, care prevede că, atunci "când persoana condamnată la pedeapsa închisorii de cel puţin un an pentru loviri sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice, săvârşite asupra membrilor familiei, dacă instanţa constată că prezenţa acesteia în locuinţa familiei constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei, poate lua faţă de această persoană măsura interzicerii de a reveni în locuinţa familiei, la cererea părţii vătămate. Această măsură poate fi luată pe o durată de până la 2 ani".

Din câte ştim, nici o instanţă din România n-a luat vreodată o astfel de decizie. Articolul este inaplicabil, atâta vreme cât Codului de Procedură Penală (Capitolul II, secţiunea I - "Luarea măsurilor de ocrotire şi de siguranţă") nu i-au fost aduse modificări complementare. În plus, circumstanţele în care ar putea fi aplicată prevederea legală sunt imposibile: agresorul ar trebui să aibă o condamnare la pedeapsa închisorii de cel puţin un an. În practică însă, cei care comit agresiuni din domeniul violenţei în familie scapă doar cu amendă penală (minimum sau avertisment, dictează onorata instanţă, cu indulgenţă) sau cu închisoare cu suspendare...

În plus, măsura ar putea fi pusă în aplicare, protejând victima, doar la finalul unui proces ce poate dura ani întregi. În tot acest timp, partea vătămată (victima) şi inculpatul (agresorul) sunt obligaţi de o legislaţie tâmpită să coabiteze sub acelaşi acoperiş.

În cazul infracţiunilor de lovire şi de vătămare corporală (art. 180 şi 181 din Codul Penal) acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a victimei, dar şi din oficiu. Numai că "împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală". Vă imaginaţi la ce presiuni şi ameninţări e supusă victima care coabitează cu făptuitorul? Cât de disperată şi cât de puternică ar trebui să fie ea, ca să nu declare "m-am împăcat cu sus-numitul"?




NIMIC NOU ÎN NOUL COD PENAL
Noul Cod Penal, care va intra în vigoare, teoretic, de la 24 iulie 2010, iar practic "nu mai devreme de 2012", susţin surse judiciare, nu acoperă lacunele din actuala legislaţie. Prin art. 177. alin. (1), lit. c) stipulează că "prin membru de familie se înţelege" şi "persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc", acceptând astfel că familii pot fi considerate şi cuplurile care trăiesc în concubinaj.

La Capitolul III - "Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie", art. 199 - "Violenţa în familie", noul Cod Penal prevede că "(1) dacă faptele prevăzute în art. 188 (n.r. - omorul, închisoare de la 10 la 20 de ani), art. 189 (n.r. - omorul calificat, de la 15 la 25 de ani) şi art. 193-195 (lovirea sau alte violenţe, de la 3 luni la 5 ani sau amendă, vătămarea corporală, de la 2 la 10 ani, lovituri cauzatoare de moarte, de la 6 la 12 ani) sunt săvârşite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime. (2) în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 193 (n.r. - lovirea sau alte violenţe, de la 3 luni la 5 ani sau amendă) şi art. 196 (n.r. - vătămarea corporală din culpă, de la 3 luni la 3 ani sau amendă) săvârşite asupra unui membru de familie, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu". Însă şi din iulie 2010, "împăcarea înlătură răspunderea penală".

Se va întoarce victima în aceeaşi casă cu făptuitorul, după ce i-a făcut plângere penală? Art. 66. alin. (1) prevede că "pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi: (...) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea (lit. n); dreptul de a se apropia de locuinţă, locul de muncă, şcoală sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată (lit. o)".

Alin. (5) prevede că atunci "când dispune interzicerea unuia dintre drepturile prevăzute în alin.(1) lit. n) şi lit.o), instanţa individualizează în concret conţinutul acestei pedepse, ţinând seama de împrejurările cauzei". Va fi deci protejată victima?

Art. 67, alin. (1) spulberă orice speranţă: "Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda şi instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară". Cu alte cuvinte, ordinul de restricţie nu poate fi instituit fără să existe în prealabil o condamnare, fapt confirmat şi de art. 68.

O PORTIŢĂ DE CĂTEVA LUNI
Aşa stând lucrurile, cum ar mai putea să iasă victima din acest cerc legislativ vicios? În cazul în care ea introduce acţiune de divorţ, poate cere instanţei şi evacuarea pârâtului din locuinţa proprietate comună, prelevându-se de art. 613 ind. (2) din Codul de Procedură Civilă, care prevede că "instanţa poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire la (...) folosirea locuinţei".

La art. 581, acelaşi Cod arată că "instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. Cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului".

Chiar dacă este o măsură provizorie - dar care rămâne definitivă până la încheierea procesului de divorţ/partaj - cât curaj i-ar trebui, de data asta nu victimei, ci unei instanţe civile, pentru a da câştig de cauză reclamantei, dacă pârâtul este (co)proprietarul de drept al locuinţei? În ce direcţie ar trebui să încline balanţa pe talerele căreia s-ar pune dreptul la proprietate şi dreptul la viaţă?

 

Inventarea "asistentului familial"
Legea 217/2003 dedică un întreg capitol asistenţilor familiali. "Sunt asistenţi sociali autorizaţi de agenţie pentru asigurarea asistenţei specifice relaţiilor familiale" (art. 12). Ce atribuţii au asistenţii familiali? Conform Legii 217/2003 "identifică şi ţin evidenţa familiilor în care apar conflicte ce pot cauza violenţe, urmăresc desfăşurarea activităţii de prevenire a violenţei în familie, identifică soluţii neviolente prin legătura cu persoanele în cauză, solicită sprijinul unor persoane fizice sau juridice pentru rezolvarea situaţiilor care generează violenţă în familie, monitorizează respectarea drepturilor persoanelor nevoite să recurgă la serviciile adăposturilor" (art. 13). 

 

Unde putem întâlni asistenţii familiali? Doar în "insectarul" ANPF... "Potrivit dispoziţiilor art. 12, alin. (1) din Legea 217/2003, asistenţii familiali sunt asistenţi sociali", susţine Rodica Cărăuşu, manager public principal al ANPF. Ba e unul cu moţ, precizăm noi - e un asistent social care trebuie autorizat de ANPF, zice legea. "Conform HG 539/2005 privind Nomenclatorului instituţiilor de asistenţă socială, din structura personalului de specialitate a unităţilor de prevenire şi combatere a violenţei în familie trebuie să facă parte, în mod special, asistentul social, în timp ce asistentul familial nu este menţionat", explică Rodica Cărăuşu.

"Până în prezent, nu a fost elaborat standardul ocupaţional pentru profesia de asistent familial, care să facă parte din grupa 2446 - Specialişti în activitate socială. Având în vedere că în cadrul facultăţilor de asistenţă socială există şi module de asistenţă socială a familiei, această prevedere legală este caducă şi va fi avută în vedere la modificarea cadrului legislativ în domeniu". Pe româneşte, "asistentul familial" e doar o găselniţă introdusă în lege ca să dea bine, la un moment dat, dar care va fi scoasă, pentru că în practică nu s-a întâmplat nimic.

 

Cum e în alte ţări?
Toate statele europene au iniţiat o serie de reforme legislative cu scopul de a combate violenţa în familie. Două dintre ele - Spania şi Suedia - incriminează aceste agresiuni prin infracţiuni specifice. În alte state - Anglia, Germania, Austria, Belgia, Bulgaria şi Turcia - legătura dintre agresor şi victimă constituie circumstanţă agravantă. În Franţa această legătură poate constitui fie circumstanţă agravantă, fie element constitutiv al infracţiunii. În toate ţările mai sus menţionate, instanţa poate pronunţa măsuri de protecţie a victimelor de către agresori.

Acestea pot varia de la acordarea folosinţei exclusive a domiciliului comun, până la interzicerea agresorului de a reveni în locuinţa familiei sau de a se apropia de victimă şi de locurile pe care aceasta le frecventează. Austria şi Germania au reglementat cea mai eficientă măsură de protecţie a victimelor violenţei domestice: poliţiei i s-a dat dreptul de a pătrunde în domiciliul familial şi de a-l evacua pe agresor, în cazurile grave de violenţă. De asemenea, poliţia îi poate interzice acestuia să revină în locuinţa comună sau să se apropie de locuinţa sau de locul de muncă al victimei.

Aceste măsuri permit poliţiei să intervină foarte rapid şi eficient pentru scoaterea victimei de sub influenţa făptuitorului. O astfel de intervenţie poate avea loc independent de sesizarea instanţei de către victimă. Totuşi, dacă acest lucru se produce, interdicţia poliţiei va fi prelungită. În Bulgaria, Legea privind violenţa în familie adoptată în 2005 le permite victimelor să obţină un ordin de restricţie, asigurându-le o protecţie imediată, fără a condiţiona acest lucru de introducerea prealabilă a unei plângeri penale sau a unei cereri de divorţ.

Ordinul de protecţie poate fi emis fie la cererea victimei, fie la cererea unei rude sau a Agenţiei de Asistenţă Socială. Poate fi emis pentru o perioadă de maximum un an şi are caracter administrativ, neafectând relaţiile dintre părţi. Poliţia este însărcinată cu supravegherea executării ordinului, iar în cazul în care el e încălcat, îl poate reţine pe agresor. (Informaţii preluate dintr-un studiu comparativ al Coaliţiei Naţionale a ONG-urilor implicate în Programe privind Violenţa Împotriva Femeilor.

 

Să ne facem că facem...
Legislaţia românească lasă în voia sorţii victimele violenţei în familie, dar creează, migălos şi elaborat, instrumentele pentru "prevenirea şi combaterea fenomenului". Instituţii, comitete, agenţii, bisturie cu care pot fi operate fondurile europene. Şi bugetul public, din care se alocă bani fără ca nimeni să verifice apoi eficienţa investiţiilor. 

 

O AGENŢIE NAŢIONALĂ, DOUĂ CENTRE...
Legea 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie a fost ticluită la solicitarea Uniunii Europene, ca o condiţie pentru aderarea României. Nu are, aşa cum am văzut, nici o aplicabilitate în practică. Singurul efect al actului legislativ a fost naşterea unei agenţii naţionale. Art.8 a botezat-o Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei (ANPF) şi a subordonat-o Ministerului Sănătăţii şi Familiei, dându-i atribuţii vagi: "promovarea valorilor familiale, a înţelegerii şi întrajutorării în familie, prevenirea şi combaterea violenţei în relaţiile dintre membri", "sprijinirea membrilor de familie aflaţi în dificultate ca urmare a actelor de violenţă în familie",... şi sarcini pompoase: "elaborarea, fundamentarea şi aplicarea strategiei şi a programelor în domeniul îngrijirii şi protecţiei victimelor violenţei în familie"; "înfiinţarea de adăposturi şi de linii telefonice de urgenţă pentru victimele violenţei în familie",...

Conform art.1, alin (2) din Hotărârea 1624/2003, "în subordinea agenţiei funcţionează Centrul-Pilot de Asistenţă şi Protecţie a Victimelor Violenţei şi Centrul de Informare şi Consultanţă pentru Familie", iar "pe lângă preşedintele Agenţiei funcţionează un Consiliu
Consultativ"(art.11 din Legea 217/2003) format din 7 membri, reprezentanţi ai Ministerului Muncii, Ministerului Sănătăţii, Ministerului Educaţiei, Ministerului Internelor, Ministerului Justiţiei, ANPDC şi ANPH.

Agenţia decontează, conform art. 10 din Hotărârea 1624/2003, "cheltuielile legate de consilierea juridică şi psihosocială şi de eliberare a certificatelor medico-legale pentru victimele violenţei în familie". În buget nu are prevăzute însă astfel de cheltuieli... Pe anul trecut, din cele 30 de miliarde de lei vechi alocate, ANPF a cheltuit 570 de milioane pe prime de vacanţă, 800 de milioane - fondul de premii şi 90 de milioane - diurnele de deplasare. De unde bani şi pentru certificatele amărâtelor bătute? Conform Hotărârii 11/16 ianuarie 2009, ANPF are prevăzute în schemă 42 de posturi, din care 3 la Centrul de Informare, iar 7 la Centrul - Pilot.

MAI MULTE "COMPARTIMENTE"
Nu era însă de ajuns o agenţie naţională, trebuia ca ea să aibă în teritoriu şi ramificaţii stufoase, ca "să ne facem că facem" până leşină raportorii UE de admiraţie... Prin urmare, art.4 din Ordonanţa 95/2003, care modifică şi completează Legea 217/2003, stipulează că "în coordonarea metodologică a agenţiei, în cadrul direcţiilor pentru dialog, familie şi solidaritate socială judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, prin ordin al ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei, se constituie un compartiment cu atribuţii în combaterea violenţei în familie."

Doi ani mai târziu, prin Hotârârea 686/2005, guvernul aprobă "Strategia naţională în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie", care-şi propunea, printre altele, "crearea şi dezvoltarea, la nivelul instituţiilor centrale şi locale, a unor compartimente specializate în prevenirea şi combaterea violenţei în familie", dar şi "realizarea de noi activităţi destinate educării în şcoală a copiilor în spiritul respectării valorilor familie şi combaterii violenţei în familie." "Să ne facem că facem"...

"Compartimentele" apar din nou pe hârtie în "Ghidul de intervenţie în cazurile de violenţă în familie" editat în 2007 de ANPF, cu precizarea că ele fuseseră înfiinţate din 2004 (?!), având obligaţia de "a sprijini victimele şi de a le asigura protecţie, de a monitoriza activitatea centrelor şi de a întocmi rapoarte trimestriale către ANPF, de a instrui şi coordona activitatea profesională a asistenţilor familiali, de a organiza cursuri de cunoaştere a formelor violenţei în familiei." Abia în acest an, în perioada mai-iulie, ANPF a verificat existenţa aceste "compartimente". Rezultatul chestionarului: în doar 20 de DGASPC-uri din toată ţara există servicii, birouri şi compartimente care se ocupă de violenţa în familie...

CONCRET, NIMENI
De violenţele victimei în familie se ocupă toată lumea şi nimeni... În iulie 2004, prin ordinul 384/306/993, art. 3, lit. f), s-a stabilit "încheierea unor protocoale de conlucrare în prevenirea şi monitorizarea cazurilor de violenţă în familie între poliţie, jandarmerie, direcţiile de sănătate publică judeţene, compartimente cu atribuţii în combaterea violenţei în familie din cadrul direcţiilor pentru dialog, familie şi solidaritate judeţene". În plus, "Ghidul de intervenţie" al ANPF susţine că Serviciul Public de Asistenţă Socială (DGASPC-ul) are şi el sarcini precise în combaterea violenţei în familie şi în sprijinirea victimelor şi că fiecare femeie bătută e ajutată de un "manager de caz", un profesionist specializat în servicii sociale. De cele mai multe ori, "managerul de caz" e la fel de real ca şi "Superman". "Să ne facem că facem"...

Citiţi aici Studiu comparativ - Ordinul de restricţie în legislaţia statelor europene

Va urma
Mărturisirile unor victime ale violenţei în familie. Prin ce au trecut, cum au reuşi să scape.