Mai multe sicrie decât locuri în adăposturi

S - au mimat preocuparea şi interesul, s-au aprobat noi posturi şi un hot-line la care nu răspunde nimeni. S-au cheltuit bani de la buget, circa 300.000 de euro, pentru adăposturi. Şi s-au înjghebat vreo 350 de paturi pentru femeile care cer ajutor şi protecţie. Mai puţine paturi decât sicrie... În ultimii cinci ani, 699 de femei din România şi-au pierdut viaţa, victime ale violenţei în familiei.

I se spune în mai multe feluri, violenţă în familie, violenţă conjugală şi chiar violenţă domestică. Ca şi cum schilodirea fizică şi sufletească a omului lângă care trăieşti ar putea avea ceva domestic în ea. E cea mai sălbatică dintre violenţe. Cea mai perversă. O boală genetică transmisă, din generaţie în generaţie, de un virus din ce în ce mai agresiv.

Violenţa în familie este una din formele de violenţă cel mai frecvent întâlnite. În cele mai multe cazuri, e vorba de o agresiune repetată. Cu toate astea, nu are vizibilitate. Se petrece, cel mai adesea, în spatele uşilor închise şi e trecută sub tăcere de victimă, de teamă sau din jenă. Autorităţile statului nu fac nici ele exces de zel. Sunt depăşite, sunt complice, sunt nepăsătoare la tragedia unor victime care nu-şi strigă drepturile nici pe stradă, nici din ziare. Şi în România, ca şi în alte ţări, violenţa în familie este aproape sinonimă cu violenţa împotriva femeii. Două treimi din victime sunt femei.

LEGI DUPĂ DICTARE
"Ocrotirea şi sprijinirea familiei, dezvoltarea şi consolidarea solidarităţii familiale, bazată pe prietenie, afecţiune şi întrajutorare morală şi materială a membrilor familiei constituie un obiectiv de interes naţional". E din basmele românilor. E art. 1, alin (1) din Legea 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Cu asta i-am dat pe spate pe europeni. Suntem buni la ticluit legi, mai ales atunci când le scriem cu dedicaţie. Suntem buni la înfiinţat comitete şi agenţii care "să se ocupe de..." şi "să aibă următoarele atribuţii", mai ales dacă asta implică şi crearea de noi joburi şi funcţii în sistem, cu program de bugetar şi lefuri cu sporuri.

Suntem buni când alţii ne-o cer şi devenim, asemeni agresorilor care-şi bat nevestele, nişte bestii insensibile după ce închidem uşa în urma musafirilor... Raportori UE. "Necesitatea realizării unei noi construcţii instituţionale şi a reformei în domeniul protecţiei familiei este menţionată în documentele care stabilesc condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, acestea fiind incluse în Programul de Măsuri Prioritare pentru Integrare Europeană, în foaia de parcurs a României elaborată de Uniunea Europeană pentru perioada 2001-2004, precum şi în Planul Economic de Preaderare pentru perioada 2003-2004".

Citatul, extras din Hotărârea de Guvern 686/2005, probează că toate măsurile şi angajamentele luate de autorităţi pe foaia de hârtie în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie nu au fost motivate de compasiunea şi reala îngrijorare a statului, ci de cerinţele UE, cărora ne-am conformat. Teoretic.

Practic, în România devenită stat membru al UE, victimele violenţei în familie nu primesc ajutor de niciunde. Teoretic, dacă eşti agresată, poţi suna la un hot-line (021/9833), pentru a fi salvată. Practic, la numărul respectiv nu răspunde întotdeauna cineva, iar dacă ai cu cine vorbi, eşti sfătuită să te apuci de făcut dosare. "Doamnă, ajutaţi-mă acum, mă omoară", plânge femeia bătută. "Da... vă înţeleg... Haideţi la noi să vă facem un dosar", insistă operatoarea. Statisticile sunt sfinte. Iar pentru statistici e nevoie de dosare.

Teoretic, Poliţia poate şi trebuie să intervină. Practic, depinde de omenia ofiţerului de serviciu sesizat. Iar dacă locuinţa e pe numele agresorului şi cei doi trăiesc în concubinaj, poliţistul nu poate nici măcar să intre în casă fără permisiunea proprietarului. Tot teoretic, în România există cinci tipuri de centre pentru prevenirea şi combaterea violenţei. Practic, sunt doar două - adăposturile pentru victime şi centrele pentru consilierea agresorilor. Nu în toate judeţele, nu toate funcţionale, doar trei adăposturi conform standardelor. Doar 350 de locuri pentru toate româncele care vor să scape din pumnii bărbaţilor. În ultimii cinci ani, arată statisticile oficiale, au fost înregistrate 50.604 de victime ale violenţei în familiei. Şi 699 de decese.




ÎN PRIMII CINCI ANI DE LA CĂSĂTORIE
Un sondaj CURS dat publicităţii în luna martie a acestui an arată că 18,4% din populaţia României a fost victima uneia sau a mai multor forme de violenţă în familie de-a lungul vieţii. Violenţa psihologică, cu formele de violenţă verbală, ameninţare şi intimidare, înregistrează cele mai mari rate, urmate de violenţa fizică şi socială. În raport cu mediul rezidenţial, rata globală de violenţă în familie este mai mare în mediul urban decât rural (20%, comparativ cu 16%).

Cele mai multe victime ale violenţei în familie înregistrate de-a lungul vieţii au vârsta cuprinsă între 31-65 de ani. Persoanele de 66 de ani şi peste sunt afectate mai puţin de acest fenomen, în vreme ce, în cazul violenţei declarate pentru ultimul an, incidenţa este mult mai mare în rândul tinerilor, comparativ cu celelalte două grupe de vârstă. 40% din victime trăiesc în concubinaj cu agresorul, iar 22,5% au cel puţin un copil.

Cele mai multe victime (81%) au cunoscut de-a lungul vieţii mai multe tipuri de violenţă. Mai mult de jumătate (55%) au fost victime ale tuturor celor cinci tipuri de violenţă. Pentru un sfert din victime, violenţa în familie la care s-au referit are loc cu regularitate. Dintre formele de abuz fizic, forma de violenţă cea mai des resimţită ca violenţă gravă a fost lovirea cu palma (30%), lovirea cu pumnii (16%) şi lovirea cu un obiect (13%).

În peste jumătate din cazuri, violenţa s-a petrecut în primii cinci ani de la căsătorie. Pentru o treime din victime, agresiunea s-a produs în intervalul cuprins între cinci şi zece ani de la căsătorie. 60% din cazurile de agresiune s-au întâmplat când de faţă erau alte rude, prieteni sau cunoştinţe ale victimelor. La un sfert din cazuri martori au fost şi persoane necunoscute. În aproape unul din patru cazuri de violenţă în familie erau prezenţi şi copiii victimei.

Conform aceluiaşi sondaj CURS, 55% dintre victime locuiesc în continuare împreună cu agresorul. Dintre ele, 57% au motivat că au dorit să rămână împreună, iar aproape un sfert (23%) că nu pot pleca. Dintre ele, 29% spun că nu au unde merge, 26% nu au banii necesari, 22% nu vor să aibă copiii de suferit, 8% le e teamă de ce zice lumea, 6% le e teamă să nu fie atacate, 2% copiii ar trebui să schimbe şcoala, 2% le e teamă că ar fi răpiţi copiii.

Motivele exprimate de victimele violenţei în familie care au afirmat că au dorit să rămână în continuare împreună cu persoana care le-a agresat pot fi încadrate în două categorii. O categorie ce ţine de aspectul sentimental al relaţiilor dintre victimă şi agresor ("îl/o mai iubesc", coroborată cu speranţa că acesta din urmă "se va schimba" - 51% dintre motive) şi o categorie de motive care trădează atitudinea/mentalitatea tolerantă faţă de violenţa în familie exprimată fie prin acceptare ("nu mă deranjează, m-am obişnuit"), fie prin resemnare ("acestea sunt probleme pe care le găseşti în orice familie").

Oamenii care nu au trecut prin această experienţă pot să condamne femeile abuzate pentru că rămân în relaţia respectivă. Însă relaţiile intime sunt rareori abuzive de la început. Iar cel mai adesea, femeile îşi iubesc partenerii înainte de apariţia abuzului. Violenţa alternează cu stările de acalmie sau chiar de bine, pentru că "autorii abuzurilor ţes în mod fin intimitatea şi abuzul pentru a-şi controla partenerii". (Coaliţia împotriva violenţei în familie şi sexuale, Missouri, 2006).

Pe cei care cred că şi victima are jumătatea ei de vină sau că e complice prin pasivitate, pentru că rămâne în casa unde îndură bătăile i-aş întreba ce şanse îi dau unei femei fără prea multe studii, fără venituri, cu trei copii plângându-i de mână, unei femei dependente financiar de soţul ei? Unei femei care locuieşte într-o casă proprietate comună sau, şi mai grav, într-una doar a soţului? Încotro să se ducă? Chiar dacă-şi găseşte un serviciu, cine-o primeşte în gazdă cu trei copii? Şi cine mai are grijă de ei? În România destinul unei femei e uşor de condamnat, dar e mai greu de dus...
900.000 de femei agresate
Între anii 2006-2008, Institutul Naţional de Medicină (INML) împreună cu alte cinci instituţii au realizat o cercetare naţională privind violenţa în familie (VIODOM). Una dintre concluziile acestui studiu este că puţine dintre victimele violenţei domestice se declară ca atare şi, de aceea, fondurile pe care statul le alocă ajutorării victimelor sunt insuficiente. Pentru ca o femeie să se decidă să îşi părăsească soţul care o bate are nevoie de bani pentru a-şi găsi o locuinţă, pentru a-şi plăti îngrijirile medicale şi pentru a se întreţine. Statul ar trebui să o ajute în acest demers.

"Dar nu se alocă fonduri şi mijloace suficiente din cauză că nu se recunoaşte la nivel oficial amplitudinea fenomenului de violenţă în familie. Există un conflict între cifrele comunicate oficial de ANPF şi cele neoficiale, transmise de organizaţiile non-guvernamentale. Statul alocă bani pentru 8.000 de victime, iar ele sunt în jur de 900.000", spune doctorul Cristian Curcă, director medical al INML. Sondajul realizat de CURS în cadrul cercetării naţionale referitoare la violenţa în familie arată că 18,4% din populaţia adultă a României a fost victima uneia sau a mai multor forme de violenţă în familie de-a lungul vieţii, iar 9,6% - în ultimele 12 luni.

"În 2008 au venit la INML 400 de persoane care s-au declarat victime ale violenţei în familie. Dintre acestea, doar 50 au dorit să răspundă chestionarelor UAPS", spune directorul INML. UAPS, unitatea de asistenţă psihologică şi sociologică, a fost înfiinţată în cadrul VIODOM, funcţionează în continuare în incinta INML şi este alcătuită dintr-un sociolog, un psiholog şi un jurist. Dintre cele 50 de femei care au acceptat să se adreseze pentru consiliere UAPS, una singură a mers cu adevărat până la capăt, adică a divorţat.




Directorul INML spune că violenţa domestică este o problemă în întreaga Europă; o cercetare realizată în Anglia la începutul anilor '90 a relevat că una din trei englezoaice a fost bătută sau molestată de soţ sau de prieten în cursul vieţii. "Cu cât nivelul de dezvoltare al unei ţări este mai scăzut, cu atât mai puţine resurse are o femeie victimă a agresiunii. Cu cât creşte PIB-ul, cu atât scade rata violenţei în familie, însă ea nu dispare niciodată cu totul. Este vorba despre nivelul de educaţie, despre cât de conştientă eşti de ceea ce ţi se întâmplă.

La noi, cele mai multe dintre femeile care îşi asumă divorţul din cauza violenţei în familie sunt intelectuale", spune doctorul Cristian Curcă.
• Irina Munteanu


Tipuri de violenţă
Există cinci tipuri de violenţă în familie. Cea mai evidentă violenţă fizică constă în atingeri sau contacte fizice dureroase, inclusiv intimidarea fizică îndreptată asupra victimei. Formele de violenţă fizică sunt împingerea, plesnirea, trasul de păr, răsucirea braţelor, desfigurarea, provocarea de vânătăi, contuzii, arsuri, bătăi, lovituri cu pumnul, palma sau piciorul, aruncarea în victimă cu diverse obiecte, izbirea de pereţi şi de mobilă, biciuirea, tentativă de sugrumare, folosirea armelor. Violenţa fizică include şi distrugerea bunurilor care aparţin victimei sau pe care cei doi parteneri le stăpânesc şi le utilizează împreună.


Controlul Şi manipularea partenerului
Violenţa psihologică sau emoţională precede şi acompaniază celelalte forme de violenţă/abuz, dar se poate manifesta şi izolat, prin injurii, ameninţări, intimidări, umilire, ridiculizare, uciderea animalelor domestice preferate, şantajul emoţional, inducerea fricii, privarea de satisfacerea nevoilor personale esenţiale (mâncare, somn etc.). Violenţa psihologică cuprinde şase componente importante: frica, depersonalizarea, privarea, supraîncărcarea cu responsabilităţi, degradarea, distorsionarea realităţii.

Acest tip de violenţă în familie reprezintă un factor central în controlul şi manipularea partenerului. Violenţa economică duce la scăderea resurselor şi autonomiei victimei, prin impunerea interdicţiei de avea un serviciu/loc de muncă, prin control asupra resurselor financiare şi al accesului victimei la bani (personali sau comuni) sau la lucruri personale, la hrană, mijloace de transport, telefon şi la alte surse de protecţie şi de îngrijire de care ar putea beneficia.

Violenţa socială constă în sistarea sau restricţionarea activităţilor şi relaţiilor sociale, controlul permanent al acestora şi restrângerea accesului la informaţie şi are drept consecinţă izolarea victimei şi lipsirea ei de suport social din partea familiei sau a prietenilor. Violenţa sexuală constă în comentarii degradante la adresa femeii, atingeri neplăcute şi diverse injurii, provocate victimei în timpul sau în legătură cu actul sexual, incluzând şi violul marital.


Faza acută sau cronică
În cadrul VIODOM a fost evidenţiată existenţa a două categorii de victime ale violenţei în familie care apelează la serviciile medicilor legişti: victime care provin din cupluri conjugale marcate de acte de violenţă intrafamilială în primele faze de manifestare şi victime care provin din cupluri conjugale marcate de violenţă cronică, suportată timp îndelungat. Violenţa intrafamilială în primele faze de manifestare durează de câţiva ani şi e specifică îndeosebi cuplurilor ai căror membri au un nivel socio-ocupaţional superior.

Trecerea de la violenţa psihologică, emoţională şi economică la violenţa fizică este mai puţin suportată de victime, care decid să întrerupă ciclul violenţei şi să ia măsuri menite să le asigure siguranţa emoţională şi fizică. Victimele au un statut ocupaţional superior, iar veniturile de care dispun le asigură un nivel de trai corespunzător, chiar şi în situaţia în care s-ar separa de agresor.

Violenţa cronică suportată timp îndelungat e specifică cuplurilor care au o istorie relaţională de peste 20 de ani. Violenţa fizică repetată, combinată cu violenţa verbală, psihologică şi economică este suportată de toţi membrii familiei (mama, copii, socri, fraţi şi alte rude). Consecinţele actelor de violenţă sunt deosebit de grave, unele dintre victime menţionând faptul că au fost nevoite să apeleze la serviciile medicale de specialitate şi chiar la tratament psihiatric.