Trash the dress!

Se ia o mireasă şi se aruncă într-o râpă. Mireasa neapărat să fie vie! Se ia un fotograf creativ şi cu suflet de artist şi fotograful creativ cu suflet de artist s-o pună p-aia să se mozolească prin râpă cu miresul ei. Ar fi foarte bine dacă, înainte de şedinţa foto, ar da o ploaie d-aia mişto, cu bolboroci, să iasă viermii din pământ şi să se urce pe mireasă. Lasă, fată, că scapi! Te salvează eroul inimii tale. Fie că vrei, fie că nu.

Ultima tendinţă în materie de nunţi a trecut vama şi la noi în ţară. Chestia se numeşte "trash the dress", adică, româneşte spiching, ceva de genul "aruncă-ţi-rochia-de-mireasă-la-gunoi-că-oricum-nu-mai-ai-nevoie-de-ea". Pe principiul, of cors, că o dată ce i-ai dat un inel "mare cât inima ta" lu' ăla, nu i-l mai iei înapoi evăr şi atunci nu mai ai nevoie de rochie. Şi, ori­cum, dacă, Doamne fereşte, n-oi fi ne­bu­nă s-o iei tot p-aia. Dăăăhh.

"Trash the dress" e, aşadar, atunci când, la câteva zile după momentul legământului, cei doi pro­tagonişti împreună cu alţi câţiva ame­ţiţi de la nuntă îi însoţesc pe cei doi unde vor ei, ca să-şi bată joc de rochia de mireasă. A se citi: ca să facă o şedinţă foto ieşită din veşnicele tipare: el cu ea în bi­se­ri­că, el cu ea în faţa bisericii, el cu ea având cu­nu­­niile pe cap, el cu ea în jurul mesei, el cu ea împărtăşindu-se, el cu ea pe scările din faţa bisericii, mama, tata, fratele, sora lângă el şi ea pe scări în faţa bisericii, prietenii apropiaţi, mama, tata, fratele, sora, el şi ea pe scări în faţa bi­seri­cii, naşii cu mama şi cu tata pe scări în fa­ţa bisericii, naşii cu mama şi cu tata, el şi ea, pe scări în faţa bisericii, tunelul ăla de flori pe care-l fac prietenii pe scări în faţa bise­ri­cii, atunci când el şi ea coboară şi se arun­că în ei cu petale (oh!), ea cu prietena ei cea mai bună pe scări în faţa bi­se­­ricii, el cu prietenul lui cel mai bun pe scări în faţa bisericii, el, ea, domnişoara şi dom­ni­şorul de onoare pe scări în faţa bi­sericii, prietena din copilărie cu ea pe scări în faţa bisericii, prietena din şcoala gene­rală cu ea pe scări în faţa bisericii, prie­te­na din liceu cu ea pe scări în faţa bise­ri­cii, prietena din facultate cu ea pe scări în faţa bisericii, prietenul lui din toate tim­purile cu el pe scări în faţa bisericii, apoi eternele poze din parc: el cu ea cu spa­tele la copac (n-am ştiut niciodată ce sugerea­ză asta), el cu ea pe malul lacului, el cu ea pe bancă, el cu ea pupându-se dramatic şi-n spate soarele apunând, el cu ea fiind fericiţi, el cu ea, ea având scli­pi­ci în păru-i, el cu ea, el având pantofi albi şi duhnind a parfum bun, dar care oricum nu se simte-n poză, el cu ea şi cu toată lumea, apoi: la restaurant: el cu ea dan­sând valsul ăla de început, el cu ea dan­sând, el cu ea dansând pe altă me­lodie (deşi nu se vede-n poză), el cu ea dansând pe altă melodie, ea dansând cu diferiţi, el dansând cu diferite, diferiţi la masă, di­fe­riţi cu diferiţi, alţi diferiţi cu alţi di­feriţi împreună cu el sau cu ea fiind fe­riciţi, alţi diferiţi pupându-se cu el sau cu ea, într-o armonie... ăăă... deci într-o armonie.
ROCK & SENSIBILITY
Am primit cu reticenţă "Trash the dress"-ul ăsta. M-am gândit prima oară că, pentru ţara ponosită şi tristă în care trăim, o rochie de mireasă ar trebui să fie dăruită unei alte fete care n-are bani să-şi ia ceva de soi şi, cum rochia ta tot ocu­pă spaţiu aiurea în debara, de ce să nu. Pe urmă m-am gândit c-ai putea s-o vinzi la juma' de preţ, dar mai mare da­raua decât ocaua. Căci sunt tânără şi pot, io personal aş înclina pentru prima variantă: adică de ce să n-o faci şi tu pe una fericită? Dar motivele uma­nitariste n-ar fi singurele; ar mai fi, de exemplu, respectul pentru obiect în sine, pentru ceea ce semnifică în viaţa ta, pentru efortul cu care a fost achiziţionat şi cam atâta-mi vine-n cap acum. Atitu­di­nea asta de rockăreală îmi părea lipsită de sens. Şi de sensibilitate, la urmaur­mei.

O scurtă discuţie cu un fotograf inimos şi creativ - Horia Sârghi - mi-a ridicat însă mai multe semne de întrebare. Sigur, "Trash the dress" e un infantilism stupid, care nu se mulţumeşte să fie doar atât, dar visează să devină tradiţie. Sigur, rochia aia poţi s-o faci cadou. Sigur, poţi s-o vinzi sau poţi s-o transformi. Totuşi. Parcă pentru o şedinţă foto cu tine murdară de nămol pe faţă şi cu rochia-ţi făcută varză, căzută-n râpă şi râpa ameninţând să se prăvălească peste tine, parcă aş renunţa la vanităţile umanitariste de doi lei şi, pentru prima oară-n viaţă, mi-aş accepta cu seninătate nimicnicia, implicându-mă serios în şedinţa foto.


HORIA, CAMERA ŞI FATA TRASH
"Faci «trash the dress» de dimineaţă până seara, să prinzi toate fazele de lumină. La noi se preferă mai mult plaja. Multe cupluri au vrut să vină la mare să facă shooting cu «trash the dress». E o idee trăsnită, dar simpatică, şi-mi place foarte mult să lucrez la ea". Să nu uităm nici o secundă: Horia e un profesionist pasionat şi care se abandonează în fiecare proiect cu entuziasmul specific tinereţii sale. Îi place să conceapă teme pentru "trash the dress", iar natura meseriei sale, de a interacţiona mereu cu oamenii, i-a dat lecţii de psihologie umană pe care şi le-a însuşit imediat: "Nu poţi să-i spui unei fete să dea capul mai pe spate, pentru că în secunda doi o vezi cum îşi ia un aspect artificial, îşi dă capul mult pe spate şi-şi construieşte o faţă care nu o reprezintă. Prin urmare, trebuie s-o faci din vorbe. Şi eu vreau să-mi iasă pozele bine, şi ea vrea, mai ales că ea e stăpâna, că doar ea plăteşte, nu?".

Şedinţa de "trash" (gunoi) durează o zi-lumină şi nu înseamnă doar muncă non-stop. Pauzele de şaorme şi diverse alte lichide condimentează toată sesiu­nea. Oamenii se simt liberi. De altfel, neîncrânceneala asta e esenţială pentru ca şedinţele de "trash" să iasă ca lumea, iar mirii să aibă la catalog nişte poze cu adevărat beton. "Trash the dress" e de fapt un anticurent, o "mişcare de rezistenţă", dacă vreţi, la veşnicele fotografii de la nunţi. Ştiţi poza aia a lu' mama cu tata, aia făcută-n studio, cu ei poziţionaţi corect de artistul fotograf şi mama ţinând în mână buchetul de flori. Orice familie care se respectă are aşa ceva. Ba unii şi le mai atârnă şi pe pereţi. "Trash the dress" e anti. O declaraţie de război faţă de încremenirea în tipare.

Un altceva care să scoată din rutină modul în care e perceput şi imortalizat un eveniment important din viaţa fie­căruia dintre noi. Aşa că, mamelor din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur sfat: trash the dress!

Horia nu-şi duce cuplurile în parc şi urăşte clişeele. Horia-şi duce cuplurile pe undeva prin Lipscani şi ţine morţiş să-şi fotografieze fiecare mireasă la Teatrul de Comedie. Aşa-i place lui, iar mireasa stă. Horia nu le pune panouri de lumină cuplurilor şi nu-şi aranjează cuplurile frumos, după care "nu mişcaţi, mulţu­mesc". Horia nu-i aranjează permanentul doamnei şi nici nu-i petrece mâna domnului pe după mijlocul doamnei.
Horia-şi duce cuplurile pe stradă şi le urcă pe motor şi le tăvăleşte prin noroi cum dai şniţelul prin făină.