De la Haydn la Enescu, concertul cvartetului Fine Arts

De la Haydn la Enescu – o distanţă stilistică enormă, pe care cvartetul american (Chicago, 1946) a parcurso degajat ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai fi resc cu putinţă. Desigur, componenţa nu mai este cea de la origini dar nivelul artistic s-a păstrat. Este o formaţie de mare clasă care cântă cu rafinament dar în acelaşi timp cu o naturaleţe desăvârşită, fără urmă de pedanterie sau didacticism.

Cel care dă tonul este incontestabil conducătorul formaţiei, primul violonist Ralph Evans, care de altfel desfăşoară o carieră solistică pe cont propriu fiind în plus şi compozitor, ceea ce-I permite să meargă în profunzimea muzicii interpretate. Această viziune "din interior" a actului componistic îi permite Cvartetului Fine Arts să pună în evidenţă structura lucrărilor cu maximă claritate – nu numai la Haydn sau la Schumann, dar chiar şi într-o creaţie de complexitatea Cvintetului cu pian de Enescu.

În ceea ce priveşte componenta stilistică a interpretărilor, ea se diferenţiază foarte fin de la o piesă la alta. Cvartetul op.77 nr.1 de Haydn – o lucrare târzie, cu dezvoltări dramatice anticipând stilul beethovenian – pretinde totuşi o abordare în manieră rococo: arcuş puţin, frazare predominant în détaché. Dimpotrivă, Cvartetul nr. 1 de Schumann, compus patru decenii mai târziu, cere o complet altă tehnică, cu trăsături largi, bine susţinute. Aici, pe lângă stilul romantic de interpretare, pe lângă claritatea cu care au apărut evidenţiate toate articulaţiile formei, membrii Cvartetului s-au concentrat şi pe contrastele de caracter dintre mişcările lucrării: pitorescul Scherzo, bazat pe un auto-citat din Albumul pentru tineret (piesa Călăreţul sălbatic) într-un ritm năvalnic, nestăvilit, finalul umoristic, dansant, cu o amuzantă evocare a cimpoiului înainte de sfârşit.

Am fost mai puţin încântată de accelerando-ul intempestiv din ultimele măsuri, încheiat cu un acord cam fals – dovadă că nici excesul de entuziasm nu e totdeauna bun. Făcând însă abstracţie de această "picanterie", execuţia în ansamblu ne-a prezentat o lucrare încântătoare – un gest cu atât mai binevenit cu cât cvartetele de coarde de Schumann se aud prea rar în concerte.

Dar piatra de încercare a programului a fost Cvintetul cu pian op. 29 de Enescu. Mă întrebam dacă vor putea oare patru instrumentişti veniţi din occident să găsească sunetul, frazarea specific enesciene, pentru care nici o şcoală germană, franceză, anglo-saxonă etc. nu i-ar fi putut pregăti. Cât priveşte partea pianului, încredinţată româncei Alexandra Costin (excelentă sub toate aspectele!) nu-mi făceam griji, dar în Cvintetul op. 29, rolul principal le revine coardelor.

Ei bine, pot spune că surpriza a fost de proporţii. De sub arcuşul primului violonist ieşeau acele sunete insinuante, atât de bine-cunoscute nouă, care-şi modifică uşor intensitatea pe parcurs în cel mai autentic stil enescian. Vibrato-ul cald, câţiva portamenti de abia perceptibili – atât cât să îndulcească salturile mai mari – completau o manieră de cânt pe care instrumentiştii noştri şi-o însuşesc de pe băncile şcolii dar pe care este uluitor s-o întâlneşti la un străin – şi încă realizată la superlativ! Nu am găsit în discografi a lui Ralph Evans nici o lucrare de Enescu, dar e imposibil ca artistul să nu fi studiat Impresiile din copilărie sau Sonata a III-a, pentru că în spatele cântului său se simte ceea ce aş putea numi o "cultură enesciană" de neconfundat.

Se înţelege că Evans şi-a instruit şi colegii de cvartet în acelaşi spirit, chiar dacă nu i-a adus poate la acelaşi nivel. Toţi au cântat însă cu multă dăruire şi – cel mai important! – au înţeles acel filon cantabil al muzicii lui Enescu şi astfel au scos minunat în evidenţă motivele ciclice care traversează lucrarea; pentru ca în final, în momentul suprem de acumulare tematică, să realizeze împreună o creştere cu adevărat grandioasă.

A fost un concert de o calitate excepţională, încărcat de emoţie artistică, susţinut de nişte muzicieni desăvârşiţi şi în acelaşi timp comunicativi. Păcat că sala nu era decât pe jumătate plină… Noroc cel puţin că publicul, atât cât a fost, a înţeles în cele din urmă că nu e cazul să aplaude între părţile lucrărilor!